de sâni, vii şi tari, cu sfârcurile cât crugul. Muşca bărbatul, nu se mai sătura, şi gura muierii – ananas. Ardea toată, şi lui nu-i mai venea să plece. Îl chemau treburile la Bucureşti, dar tot au mai zăbovit. Căruţaşii râdeau cu înţeles, i-a cinstit, a dat fuga până în târg, i-a cumpărat femeii cercei, a stat iar lângă ea. Mirosea altfel străina, parcă-i bătea sângele mai repede sub piele.

O săptămână s-au iubit şi când au început ploile au coborât drumurile Piteştiului. Voica mersese până la bariera Drăgăşanilor în căruţa lui. Pe faţă i se scurgeau picăturile de ploaie. În ochi stăruia o posomorâre nespusă. Stere a oprit caii. Animalele băteau glodul cu copitele. Din spatele lor costelive ieşeau aburi calzi. Bărbatul a ajutat-o să coboare, simţindu-i pieptul tânăr sub cămaşa umedă. I-a spus scurt, urcându-se repede pe şleauri:

— Mai viu!

Şi-a dat bici cailor, să ajungă pe hoţii de cărăuşi care-i duceau vinul.

•

Mai dădea Dumnezeu şi câte un necaz, nu se putea. Murise socrul. Se treziseră într-o dimineaţă cu mama Linei la poarta lor, plângând:

— Veniţi, că s-a prăpădit bătrânul! le-a spus.

I se uscaseră ochii de plâns. Morfolea numai din gura ei ştirbă şi se văita. S-a pus şi Lina pe un vaiet. A venit Aglaia, le-a tăiat basmale de doliu, Stere a închis prăvălia, s-au dus acasă, l-au văzut întins pe masă între două sfeşnice, luminat de flacăra lumânărilor. I-au pupat mâna ţeapănă.

— Te duseşi, tată-socrule! a rostit negustorul trist.

Se adunaseră iar rudele: finul Tache, cuscrul Vasile, Ghiţă Bâlcu, fina Smaranda, Cristea, tot neamul. Aduseseră coroane de flori, se închinau şi plângeau. În odăile dogarului plutea un miros de tămâie şi de busuioc stătut. Văduva a chemat un preot, acesta a citit slujba, femeile puseseră gura în batiste, zguduite de mâhnire.

— Tătucă, tătucă! Ne lăsaşi, tată! se căina Lina peste cosciugul lui.

Cârciumarului îi dădură lacrimile. Se uita împrejur, casa tot curată, ca la venirea lui în peţit. Afară şedeau desfăcute câteva butoaie cu papura în doage. Meşterul lucrase până în ultima zi. Pe scaun, atârna şorţul lui mototolit.

L-au dus la locul de veci, cu patru cai şi dric împodobit. Se strânseseră vecinii pe la porţi. Ei mergeau împreună pe urma mortului, cu paşi măsuraţi, lumea se uita, bărbaţii se descopereau, spunând:

— Dumnezeu să-l ierte!

Clopotele băteau rar, cu sunete adânci, la Sfânta Vineri. Au intrat în cimitir, pietrişul potecilor scrâşnea. De la poartă, cârciumarul, cu finul Tache şi cu Ghiţă Bâlcu luaseră cosciugul pe umeri. Lăcrimau. În faţa gropii deschise, aşteptau prietenii răposatului, meşteri bătrâni toţi, şi naşul Linei şi al negustorului, cu capetele plecate. Iar a citit preotul din cărţile lui, s-au închinat. Muierile muşcau din batiste, suspinând. Aveau ochii roşii de plâns. Pe urmă groparii au coborât sicriul de lemn pe frânghii în deschizătura neagră a pământului. Strigătele văduvei şi ale fie-si nu putură să acopere zgomotul bulgărilor grei de pământ, rostogolindu-se şi izbind înfundat în capacul poleit. Lopeţile sclipeau în soare şi tot cimitirul era împurpurat. Un fum alb de lumânări plutea deasupra ierbii. Cerul avea o culoare curată şi sub linia lui se zbăteau, vesele, vrăbiile. Tăcerea locului întrista. Au plecat împreună, fără să vorbească, şi Stere s-a simţit pentru prima dată legat de o familie, şi oamenii aceia pe care-i cunoscuse nu demult la petrecerea nunţii lui, adunaţi acum din nou în jurul unuia de-ai lor, legaţi prin sânge, nu i se mai părură străini.

Cu timpul l-au uitat pe Roşioară. Soacra venea mai rar pe la negustor. Lina îi dădea bani pe furiş, se duceau împreună la cimitir, aprindeau candela la capul meşterului, plângeau ca femeile, apoi îşi vedea fiecare de casa ei. Cât despre Stere, acesta avea treburile lui, nu-şi mai aducea aminte prea des de răposat. Umbla, era pus pe risipă. Îndesise drumurile după vin. Îl aştepta ibovnica. Era tot voinică şi cu draci. Cârciumarul îi cumpărase din târgul Grantului stambă de rochii şi ciorapi de bumbac. I se legase sufletul. Se uita în ochii femeii şi-i era dragă de nu mai putea. Voica tot cântărea darurile, râdea şi-l giugiulea. Zăbovea câte o săptămână în Drăgăşani. La plecare îi cumpărase, ba o salbă de galbeni de la nişte ţigani, ba mărgele. I se strângea inima numărând banii, că-l costaseră o mulţime de parale, dar închisese ochii pentru că şi unui ticălos nu-i este îngăduit să fie zgârcit când este vorba de iubire.

O jura să-l aştepte şi se întorcea la a lui, mai posomorât şi tăcut. Aglaia, muiere bătrână, l-a simţit. I-a spus Linei:

— Fată, ascultă la mine, s-a legat mutu ăsta al tău de cineva pe-acolo pe unde se duce. Prea mare graba!

Dar nici el nu era prost. Ca să nu-l simtă nevasta, a început s-o scoată în lume. Într-o duminică s-a îndurat, au închis prăvălia, s-au îmbrăcat şi au mers la plimbare. Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere, negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur. Alături ţineau bastoanele cu argint în vârf şi pălăriile tari, cu borduri înguste. Femeile purtau rochii uşoare şi străvezii, prin care vântul trecea, înfiorându-le. Mijlocul îl aveau prins în panglici late şi pe cap purtau pălării de pai, rotunde şi mari. Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane pline de iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.

— Uite, Stere! se mira nevasta şi tăcea gândindu-se la vorbele bărbatului, care-i aducea aminte câteodată că trebuie să pună ban pe ban, să se ajungă şi ei.

Negustorul grăbise paşii. Abia se descurcau în gloata pestriţă. La