class="p1">  Jessica apăsă cu toată greutatea trupului pe volan. Roata se învârti spre stânga şi uşa se deschise. O adiere uşoară îi mângâie obrajii, învolburându-i părul. Simţi că inspiră alt aer, mai bogat. Deschise larg uşa şi se pomeni înaintea unui zid de verdeaţă, scăldat în lumină aurie.

  Un soare galben? Nu. Sticlă filtrantă!

  Trecu pragul şi uşa se închise în urma ei.

  „O seră!” şopti ea.

  Era înconjurată de plante şi arbuşti, în vase mari, de pământ ars. Recunoscu o mimoză, un gutui înflorit, o sondagi, o pleniscentă înveşmântată în flori verzui, un akarso cu dungi verzi şi albe… trandafiri…

  Până şi trandafiri!

  Se aplecă să inspire parfumul unei uriaşe flori roz, apoi se îndepărtă şi-şi plimbă ochii de jur-împrejur.

  Un zgomot ritmic îi invada simţurile.

  Dădu în lături o perdea deasă de frunze şi privi către mijlocul serei. Văzu o mică fântână, cu marginile joase, canelate. Învârtejindu-se, un arc de apă se răsfira şi cădea răpăind în bazinul de metal.

  Jessica se supuse regimului rapid de limpezire a percepţiei şi începu să cerceteze metodic locul. Încăperea părea pătrată, cu latura de vreo zece metri. După poziţia faţă de extremitatea holului şi după uşoarele deosebiri de construcţie, deduse că fusese adăugată pe acoperişul acestei aripi cu mult după terminarea clădirii originale.

  Pe latura sudică, se opri în faţa vastei suprafeţe de sticlă filtrantă, se întoarse şi privi în jur. Tot spaţiul era ocupat cu plante exotice de climă umedă. Din masa de verdeaţă răzbătu un foşnet. Jessica se încordă, apoi zări un simplu servok cu mecanism de ceasornic şi braţe pentru stropit. Unul din braţe se înălţă şi pulveriză un voal diafan de stropi, burându-i obrajii. Braţul se retrase şi Jessica privi ţinta aspersorului: o ferigă arborescentă.

  Era pretutindeni apă în încăperea aceasta. Apă. Pe o planetă unde apa era cea mai preţioasă sevă a vieţii. O risipă atât de flagrantă, încât Jessica simţi că-i îngheaţă ceva în adâncul sufletului.

  Privi soarele, prin geamul de sticlă galbenă. Atârna la orizont, deasupra crestelor ascuţite ale imensului lanţ muntos căruia i se spunea Scutul de Piatră.

  Sticlă filtrantă, gândi ea. Pentru a face acest soare alb mai blând şi mai familiar. Cine să fi construit sera? Leto? I-ar sta-n fire să mă surprindă cu un astfel de cadou, dar timpul a fost prea scurt. Şi a avut de rezolvat probleme mai serioase.

  Îşi aminti de raportul care menţiona că multe case din Arrakeen au ecluze la uşi şi la ferestre, pentru păstrarea şi regenerarea umidităţii interioare. Leto susţinuse că pentru a-şi demonstra de la bun început puterea şi bogăţia vor ignora în mod deliberat asemenea precauţii şi nu vor proteja ferestrele şi uşile reşedinţei decât împotriva prafului omniprezent.

  Dar această seră era o demonstraţie mai elocventă decât absenţa oricăror ecluze. Jessica se gândi că acest loc de plăcere conţinea destulă apă ca să asigure traiul pe Arrakis a o mie de persoane… dacă nu mai multe.

  Păşi de-a lungul peretelui de sticlă, continuând să scruteze interiorul. Noua perspectivă îi dezvălui o suprafaţă metalică lângă fântână – tăblia unei măsuţe pe care se aflau un blocnotes şi un stilograf, parţial mascate de-o frunză ca un evantai. Se apropie de masă, observă semnele lăsate de Hawat, apoi se aplecă asupra mesajului înscris pe blocnotes:

 

 „DOAMNEI JESSICA.

  Fie ca locul acesta să-ţi ofere tot atâta plăcere câtă mi-a dăruit mie. Te rog, îngăduie acestei încăperi să-ţi amintească o lecţie pe care-o ştim de la aceleaşi învăţătoare: apropierea unui lucru dorit înclină la prea multă îngăduinţă. Făgaşul acesta este periculos.

  Cu cele mai bune gânduri, MARGOT, DOAMNĂ FENRING”

  Jessica dădu din cap. Ştia de la Leto că fostul reprezentant al Împăratului pe Arrakis fusese Contele Fenring. Dar mesajul camuflat al însemnării, formulate în aşa fel încât să-i dea de înţeles că aceea care-o scrisese era tot Bene Gesserit, îi cerea acum toată atenţia. În treacăt, avu totuşi un gând amar: Contele s-a căsătorit cu doamna sa. Însă chiar în aceeaşi clipă, începu să caute mesajul ascuns. Trebuia să existe unul. Rândurile aşternute la vedere conţineau enunţul cifrat pe care orice Bene Gesserit, neconstrânsă de vreo Injoncţiune a Şcolii, era obligată să-l transmită, la nevoie, altei Bene Gesserit: „Făgaşul acesta este periculos”.

  Jessica pipăi cu vârfurile degetelor feţele paginii, căutând micile puncte codificate. Nu găsi nimic. Degetele alunecară pe muchiile blocului. Nimic. Cuprinsă brusc de nelinişte, aşeză blocul aşa cum îl găsise. Să fi fost ceva legat de poziţia lui? Dar Hawat scotocise sera şi nu încăpea îndoială că mutase blocnotesul din loc. Privi frunza ce atârna deasupra mesei. Frunza! Îşi plimbă un deget pe suprafaţa interioară, pe margini, peste peduncul. Aici era! Degetele descoperiră şirurile de semne minuscule şi le parcurseră dintr-o mişcare: „O primejdie imediată îi ameninţă pe fiul tău şi pe duce. Unul din dormitoare a fost amenajat ca să-ţi ademenească băiatul. H. L-au înţesat cu capcane mortale detectabile, lăsând una care-ar putea să scape nedescoperită”. Jessica îşi stăpâni pornirea de-a o rupe la fugă spre dormitorul lui Paul; trebuia să afle întregul conţinut al mesajului. Degetele citiră înfrigurate, mai departe: „Nu cunosc precis natura pericolului, dar e ceva în legătură cu un pat. Ducele este ameninţat de trădarea unuia dintre tovarăşii sau locotenenţii săi de încredere. H. Plănuiesc să te ofere unui favorit aflat în slujba lor. Iartă-mă că nu-ţi pot spune mai mult. Sursele mele sunt sărace, deoarece Contele nu-i în solda H. În grabă, M. F.”.

  Jessica lăsă frunza şi dădu să se repeadă spre ieşire. În momentul acela însă, uşa ecluzei se deschise violent şi Paul sări peste prag, strângând ceva în pumnul mâinii drepte. Împinse uşa cu umărul, o zări pe mama sa, trecu iute printre frunze până la ea, observă fântâna şi vârî pumnul încleştat sub jetul de apă.

  — Paul! (Jessica îl prinse de umăr, privindu-i fix pumnul.) Ce-ai în mână?

  — Un vânător-căutător. L-am prins în camera mea şi i-am