unul sănătos, de om binedispus. Se relaxase şi redevenise el însuşi. În ciuda tuturor întâmplărilor de până atunci. Se simţea din nou eroul pregătit să înfrunte balaurul, aşa cum o făcuse de atâtea ori. Ştia în clipa aia că orice provocări ar apărea le va învinge pe toate. Şi, în ciuda crimelor care i se păreau odioase, recunoscu că adversarul lui ascuns, sau ce o fi fost, era inteligent şi avea din plin simţul umorului.

 

Ajunsă la gară, Bella îl trimise pe şofer să afle unde urmau să plece cei doi. Charles îi văzuse la hotel pe ea şi pe Henry şi Bella nu voia să rişte să fie recunoscuţi. Milton luă cu el doar paralelipipedul fără accesorii. Ajuns la casierie, în timp ce încerca să se înţeleagă cu casiera într-o limbă despre care femeia avu senzaţia că era un fel de păsărească, lipi paralelipipedul de geam. Bellei nu îi fu greu să afle destinaţia spre care plecau cei doi, întrucât numai trei bilete fuseseră cumpărate în ultimele ore. Două dintre ele spre Praga. Pătrunse în sistem şi alese pentru ea locuri la un vagon mult mai în spate, astfel încât să nu fie nevoiţi să treacă prin dreptul celor doi când se vor urca în tren. Îi trimise cele trei locuri exacte şi destinaţia prin SMS lui Milton. Acesta, după ce o exasperase pe vânzătoare, îi arătă ecranul mare al telefonului pe care erau datele. Vânzătoarea răsuflă uşurată şi îi dădu ce ceruse.

Capitolul 28

Christa aşteptă ca Baker să spună ce credea despre bileţel. Acesta îl aşeză pe masă între ei.

— Numele ăsta cu litere greceşti e Agios Georgios, adică Sfântul Gheorghe. Zecele din dreptul său poate fi orice, dar primul lucru care îmi vine în minte e că indică timpul. Deci ora 10 fix. Nu ştim data şi nici dacă e dimineaţa sau seara. Presupun că e vorba despre statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul din una dintre curţile Catedralei Sfântul Vitus, nu mai ştiu care, fiindcă până pe la începutul anilor ’90 au tot mutat-o. Dar o vom găsi uşor. Ce e interesant la statuia asta e că e atribuită unor români din Transilvania. Pe unul dintre ei îl chema chiar Gheorghe, dacă îmi amintesc bine, pe celălalt nu mai ştiu. Pe meşterii ăştia îi tocmise împăratul Carol al IV-lea, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, să facă ceea ce e cunoscut îndeobşte, dacă nu mă înşel, drept prima statuie ecvestră din bronz neataşată unei clădiri private, adică pe domeniul public, din Europa. Cu pasărea asta, nu ştiu ce e. Poate e semnătura autorului. Un fel de „laleaua neagră”.

La auzul cuvântului „meşteri”, Christa zâmbise. Charles sesiză zâmbetul pe care Christa se străduia să îl ascundă. O întrebă din priviri la ce se gândeşte, iar aceasta dădu din cap că la nimic. Pentru prima oară în întreg lanţul de deducţii, Christa se prinsese de ceva înaintea lui Charles. O putea întreba oricând dacă nu reuşea să descopere singur.

— Versurile astea sunt dintr-o poezie atribuită lui Agrippa d’Aubigné, un poet foarte interesant despre care putem vorbi mai târziu. Nu văd legătura, dar mă jenez să ţi le traduc, pentru că sunt cam licenţioase. Mă rog, nu foarte.

Christa trase bileţelul spre ea şi citi într-o franceză la fel de bună ca şi engleza în care se exprima.

— Un rege doarme aici/ degrabă/ ucis cu doar un retevei/ de-o babă,/ când se căca-n covata ei.

O pufni râsul şi râseră amândoi cu râsul acela molipsitor care se transmitea de la unul la altul, pentru ca apoi să se întoarcă la cel dintâi şi tot aşa. Ca doi buni prieteni care se cunoşteau de o veşnicie.

— Cred că e momentul să începi să spui şi tu ce amestec ai în toată povestea asta. Dacă tot o să împărţim o cuşetă, trebuie să ştiu că n-o să te dai jos din pat să îmi faci cine ştie ce.

— Adică eu iau patul de sus?

— Din nou amâni orice răspuns. Uite cum stau lucrurile, spuse ea cu vocea care redevenise autoritară ca în momentul când îi vorbise prima oară, în maşină.

Charles nu ştia ce o să urmeze. Şi se gândi cu câtă uşurinţă putea trece Christa de la o stare la alta. Ea nu părea că avea de gând să cedeze.

— Cred că e cazul să punem toate cărţile pe masă.

— Despre ce fel de cărţi vorbeşti?

— Nu ţi se pare ceva neverosimil aici?

Charles o privi întrebător. Nu înţelegea la ce se referea Christa.

— Eşti cine eşti. Plin de relaţii şi de bani. OK, ţi-ai lăsat paşaportul la hotel. Dar să te urci aşa într-un tren jegos şi să mergi cu el o noapte şi o zi până la marginea lumii fără acte? Ai fi putut să te duci la ambasadă. Acolo ai fi fost şi protejat dacă te-ar fi dat poliţia în urmărire. Că doar toate victimele de azi au legătură cu tine. Primul impuls al oricărui om normal ar fi să se pună în siguranţă. Şi nu cred că există un loc mai sigur astăzi decât Ambasada Americii. De ce ai risca totul? Poate chiar să fii ucis, să fii arestat la graniţă într-un loc în care poliţia nu e compusă neapărat din gentlemani şi habar n-are cine eşti. OK, ai avut un şoc, ca şi mine, când ne-a atacat motociclistul. Însă pari să îl fi depăşit. Nu crezi că ceva nu se potriveşte aici?

Charles o privi în timp ce se gândea cum să reacţioneze. Nu se aşteptase la aşa ceva.

— Trebuie să îmi spui acum ce ţi-a zis omul acela din cameră şi de ce te comporţi atât de iraţional. Mai ales tu, care eşti raţiunea însăşi.

Charles încă nu răspunse.

— Dacă nu îmi spui. Nu… Dacă nu mă convingi cu argumente serioase de ce vrei să faci asta, mă ridic acum şi plec, şi urci singur în trenul ăla. Nu mă obliga să te consider nebun. Fără mine chiar nu ai cum să ajungi la Praga în felul ăsta.

— La naiba, zise Charles. Presupun