Prințesa cea mică n-a șovăit. Împreună cu șoarecele, a părăsit palatul și au călătorit departe, tot mai departe. Într-o țară străină unde s-au căsătorit și și-au făcut o casă numai a lor, pe care au umplut-o cu cărți și ciocolată, și unde au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dacă vrei să trăiești în locuri unde oamenilor nu le e frică de șoareci, trebuie să renunți la palate.

Un uriaș mânuiește un fierăstrău ruginit. Fredonează plin de vioiciune, în timp ce-mi feliază fruntea, ajungând la mintea din spatele ei.

Am mai puțin de patru săptămâni la dispoziție să aflu adevărul.

Bunicul mă botează Mirren.

Gemenele fură pastile de dormit și cercei cu diamante.

Mami s-a certat cu mătușile din cauza casei de la Boston.

Mătușa Bess urăște Cuddledownul.

Mătușa Carrie bântuie insula noaptea.

Will are coșmaruri.

Gat este Heathcliff.

Gat crede că nu-l cunosc.

Și poate că are dreptate.

Iau pastilele. Beau apă. Camera se întunecă.

Mami stă în pragul ușii, privindu-mă. Nu vorbesc cu ea.

Zac în pat două zile. Din când în când, durerea ascuțită se mai potolește, transformându-se într-o migrenă obișnuită. Atunci, dacă sunt singură, mă ridic și scriu pe mănunchiurile de bilețele de deasupra patului meu. Mai mult întrebări decât răspunsuri.

În ziua în care mă simt mai bine, bunicul vine la Windemere, dimineața devreme. Poartă pantaloni albi de in și o haină albastră lejeră. Eu am pe mine pantaloni scurți și un tricou. Sunt în curte, jucându-mă cu câinii. Mami s-a dus deja la Noua Clairmont.

— Vreau să merg în Edgartown, spune bunicul, scărpinându-l pe Bosh între urechi. Vii cu mine? Dacă nu te deranjează compania unui bătrân.

— Nu știu, glumesc eu. Sunt atât de ocupată cu mingile astea pline de bale. S-ar putea să-mi ia toată ziua.

— Te duc la librărie, Cady. Îți iau și cadouri, cum făceam pe vremuri.

— Dar niște ciocolată de casă?

Bunicul începe să râdă.

— Sigur, ciocolată de casă.

— Mami ți-a sugerat să mă iei și pe mine?

— Nu, răspunde el, scărpinându-și un smoc alb de păr. Dar lui Bess nu-i place să conduc șalupa singur. Zice că-i e teamă să nu mă rătăcesc.

— Nici eu n-am voie să conduc șalupa.

— Știu, spune el, ridicând cheile. Dar Bess și Penny nu sunt șefii aici. Eu sunt.

Ne hotărâm să luăm micul dejun în oraș. Vrem să scoatem șalupa din docul de la Beechwood înainte ca mătușile să prindă de veste.

•

Edgartown este un sătuc cu ieșire la ocean, adorabil, din Martha’s Vineyard. Ne ia douăzeci de minute să ajungem acolo. E tot numai gărdulețe albe și case albe de lemn cu grădini pline de flori. Magazinele vând suvenire pentru turiști, înghețată, haine scumpe, bijuterii de valoare. Șalupele pleacă din port în excursii de pescuit sau în croaziere.

Bunicul pare să-și fi recăpătat dispoziția de pe vremuri. Azvârle cu bani în stânga și-n dreapta. Mă tratează cu o cafea espresso și croissant la o mică patiserie cu taburete înalte așezate în dreptul ferestrei, apoi încearcă să-mi cumpere câteva cărți la librăria din Edgartown. Când refuz cadoul, dă din cap nemulțumit de proiectul meu în care vreau să scap de lucruri, însă nu începe să-mi țină discursuri. În schimb, îmi cere să-l ajut să aleagă cadouri pentru cei mici și o carte cu aranjamente florale pentru Ginny, administratoarea. Dăm o comandă imensă la Murdick’s Fudge: ciocolată simplă, ciocolată cu nuci, unt de arahide și un amestec cu zahăr brun, frișcă și nuci.

Plimbându-ne printr-o galerie de artă, ne întâlnim cu avocatul bunicului, un individ sever, grizonant, pe nume Richard Thatcher.

— Deci aceasta este Cadence cea dintâi, spune Thatcher, scuturându-mi mâna. Am auzit o mulțime de lucruri despre tine.

— El se ocupă de avere, îmi zice bunicul, în chip de explicație.

— Primul nepot, spune Thatcher. Nu există nimic care să semene cu sentimentul ăsta.

— În plus, fata asta are capul pe umeri, zice bunicul. Sângele familiei Sinclair, se cunoaște.

Vorbitul în fraze de împrumut – bunicul mereu face așa. „Nu te plânge niciodată și nu da explicații.” „Nu accepta niciodată un refuz.” Dar mă calcă pe nervi să-l aud vorbind astfel despre mine. Am capul pe umeri? Capul meu cel adevărat e varză în nenumărate feluri demonstrate clinic – și jumătate din mine se trage din trădătoarea familie Eastman. Nu voi merge la facultate anul viitor; am renunțat la toate sporturile la care obișnuiam să mă antrenez și la toate cluburile din care făceam parte, mă droghez cu Percocet jumătate din timp și nici măcar nu sunt drăguță cu verișorii mei cei mici.

Și totuși, chipul bunicului strălucește de mândrie când vorbește despre mine și, cel puțin azi, știe că eu nu sunt Mirren.

— Seamănă cu tine, spune Thatcher.

— Nu-i așa? Doar că ea e frumoasă.

— Mulțumesc, spun. Dar pentru o asemănare deplină ar trebui să-mi tapez părul.

Asta îl face pe bunicul să zâmbească.

— Stă așa din cauză că am venit cu șalupa, îi explică el lui Thatcher, și nu mi-am luat pălărie.

— Întotdeauna îi stă ridicat în smocuri, îi spun eu lui Thatcher.

— Știu, răspunde el.

Bărbații își strâng mâna, iar bunicul mă ia de braț în timp ce părăsim galeria.

— A avut grijă de tine cum trebuie, îmi spune.

— Domnul Thatcher?

Dă din cap.

— Dar