În drum spre casă, mă năpădește încă o amintire.

Vara numărul cincisprezece, o dimineață la începutul lui iulie. Bunicul făcea espresso în bucătăria de la Clairmont. Eu mâncam niște pâine prăjită cu gem. Nu eram decât noi doi.

— Îmi place gâsca aia, am spus, arătând cu degetul.

Pe bufet stătea așezată o statuetă de culoarea untului, reprezentând o gâscă.

— Stă acolo de când tu, Johnny și Mirren aveați vreo trei ani, a zis bunicul. Din anul în care Tipper și cu mine am fost într-o excursie în China, a continuat, chicotind. A cumpărat o mulțime de obiecte de artă. Aveam cu noi un ghid – o specialistă în artă.

Apoi bunicul a venit lângă prăjitorul de pâine și mi-a șterpelit felia pe care o pregătisem pentru mine.

— Hei! am obiectat eu.

— Ssst, eu sunt bunicul. Eu pot să iau pâinea prăjită oricând vreau.

S-a așezat, cu cana de cafea în față și și-a întins unt pe felia de pâine.

— Fata asta specialistă în artă, a continuat el, ne-a dus prin magazine de antichități și ne-a ajutat cu casele de licitații. Vorbea patru limbi străine. Și când te uitai la ea, abia dacă o remarcai. O fetiță chungheză mică și subțirică.

— Nu mai spune chungheză!

Nu m-a băgat în seamă.

— Tipper cumpăra niște bijuterii și, la un moment dat, i-a venit ideea să cumpere niște sculpturi cu animale pentru casele de aici.

— Asta include și broscoiul de la Cuddledown?

— Sigur, broscoiul de fildeș, mi-a spus bunicul. Și am cumpărat și doi elefanți, știu cum sună asta.

— Care sunt la Windemere.

— Și niște maimuțe pentru Red Gate. Erau patru maimuțe.

— Dar fildeșul nu este ilegal? l-am întrebat.

— Ah, în unele locuri. Dar poți să faci rost de fildeș. Bunicii tale îi plăcea teribil. Și mai călătorise în China în copilărie.

— Sunt colții de elefant?

— Da. Sau de rinocer.

Așa era bunicul pe vremea aceea. Cu părul lui alb încă des și chipul brăzdat de riduri adânci, din pricina atâtor zile petrecute pe iaht. Și fălcile zdravene, ca o vedetă de film ajunsă la bătrânețe.

Poți să faci rost, îmi spusese, vorbind despre fildeș.

Unul dintre mottourile lui: „Nu accepta niciodată un refuz”.

Întotdeauna mi se păruse un mod eroic de a-ți duce viața. Ne-o spunea de câte ori ne sfătuia să ne urmăm ambițiile. Când îl încuraja pe Johnny să se antreneze pentru maraton sau când am pierdut eu premiul la concursul de lectură în clasa a șaptea. Era ceva ce spunea atunci când vorbea despre planurile de afaceri și despre cum o convinsese pe bunica să se mărite cu el. „Am cerut-o de patru ori, înainte să accepte”, ne spunea întotdeauna, repovestind una dintre legendele sale favorite ale familiei Sinclair. „I se urâse deja, a acceptat numai ca să-mi închidă gura.”

Acum, la micul dejun, privindu-l în timp ce-mi mânca pâinea prăjită, acel „Nu accepta niciodată un refuz” aducea cu atitudinea unui individ privilegiat căruia nu-i păsa cine suferă, atâta timp cât nevastă-sa avea parte de statuetele drăguțe cu care dorea să-și decoreze casele de vacanță.

M-am dus și am luat gâsca.

— Oamenii n-ar trebui să cumpere fildeș, am spus. Este ilegal. Gat citea zilele trecute despre…

— Nu-mi spune ce citește băiatul ăla, s-a răstit bunicul. Sunt deja informat. Primesc toate ziarele.

— Scuze. Dar m-a făcut să mă gândesc…

— Cadence.

— Ai putea să scoți statuetele la licitație și să donezi banii pentru conservarea rezervațiilor naturale.

— Atunci n-aș mai avea statuetele. Îi erau foarte dragi lui Tipper.

— Dar…

— Nu-mi spune mie ce să fac cu banii, Cady. Nu sunt banii tăi, a lătrat la mine.

— OK.

— Nu-ți permit să-mi spui cum să scap de lucrurile care-mi aparțin. M-am făcut înțeles?

— Da.

— Niciodată.

— Da, bunicule.

Mi-a venit să apuc gâsca și să o arunc în celălalt capăt al încăperii.

Am strâns pumnii.

Era prima dată când vorbeam despre bunica Tipper de la moartea ei.

•

După ce ne întoarcem la doc, bunicul ancorează și leagă șalupa.

— Încă ți-e dor de bunica? îl întreb în timp ce ne îndreptăm spre Noua Clairmont. Fiindcă mie mi-e dor. Nu vorbim niciodată despre ea.

— O parte din mine a murit odată cu ea, îmi spune. Partea cea mai bună.

— Crezi? îl întreb.

— Asta-i tot ce am de zis, răspunde bunicul.

Îi găsesc pe Mincinoși în curtea de la Cuddledown. Pe iarbă sunt împrăștiate rachete de tenis și sticle de băutură, ambalaje de mâncare și prosoape de plajă. Toți trei stau întinși pe niște pături, purtând ochelari de soare și mâncând chipsuri.

— Te simți mai bine? întreabă Mirren.

Fac semn din cap că da.

— Ne-a fost dor de tine.

S-au dat cu ulei de bebeluși pe tot corpul. Două flacoane zac în iarbă.

— Nu vă e teamă că v-ați putea arde? întreb.

— Nu mai cred în utilitatea loțiunii pentru plajă, spune Johnny.

— A ajuns la concluzia că oamenii de știință sunt corupți și toată industria loțiunilor de plajă este frauduloasă și producătorii nu vor decât să facă bani, spune Mirren.

— Ați văzut vreodată cum arată arsurile provocate de soare? întreb. Pielea face pur și simplu bășici.

— E o idee tâmpită, zice Mirren. Ne ieșim din minți de plictiseală, asta-i tot – dar în timp ce vorbește își întinde o groază de ulei de bebeluș pe brațe.

Mă așez lângă Johnny.

Desfac o pungă de chipsuri cu aromă de friptură.

Mă holbez la pieptul lui Gat.

Mirren citește cu voce tare un pasaj dintr-o carte despre Jane Goodall.

Ascultăm niște muzică pe iPhone-ul meu, însă boxele se aud spart.

— Și încă o dată, de ce nu mai crezi în utilitatea loțiunilor de plajă? îl întreb pe Johnny.

— Este o conspirație, spune el. Se vinde foarte multă loțiune de care nimeni nu are