— Aha.

— N-o să mă ard, spune el. Vei vedea.

— Dar de ce îți dai cu ulei pentru bebeluși?

— Ah, asta nu face parte din experiment, spune Johnny. Îmi place să fiu cât mai unsuros cu putință tot timpul.

•

Gat mă găsește în bucătărie. Caut ceva de mâncare. Nu prea avem multe.

— Ultima dată când te-am văzut a fost din nou un moment neinspirat, spune. Acum două nopți, pe hol…

— Da.

Îmi tremură mâinile.

— Îmi pare rău.

— E în regulă.

— Putem s-o luăm iar de la capăt?

— Nu putem s-o luăm de la capăt în fiecare zi, Gat.

— De ce nu?

Dintr-un salt, se așază pe blatul de bucătărie.

— Poate că asta e o vară în care ne acordăm cu toții câte o a doua șansă.

— A doua, sigur. Dar mai mult de-atât devine ridicol.

— Atunci hai să ne purtăm normal, spune el, cel puțin azi. Hai să ne prefacem că nu sunt o catastrofă și că tu nu ești supărată. Să ne purtăm ca și cum am fi prieteni și să uităm ce s-a întâmplat.

Nu vreau să mă prefac.

Nu vreau să fim prieteni.

Nu vreau să uit. Dimpotrivă, încerc să-mi amintesc.

— Doar pentru o zi sau două, până când lucrurile încep să se miște firesc din nou, spune Gat, observându-mi ezitarea. O să stăm împreună până când nu mai contează așa de mult povestea asta.

Vreau să știu totul, să înțeleg totul. Vreau să-l țin pe Gat aproape de mine, să-mi trec mâinile peste corpul lui și să nu-l mai las niciodată să plece. Dar probabil că ăsta e singurul fel în care am putea începe.

Poartă-te normal în clipa asta. Fix în clipa asta.

Pentru că ești. Pentru că poți fi.

— Am învățat cum să fac asta, spun.

Îi întind punga cu ciocolată de casă pe care am cumpărat-o împreună cu bunicul din Edgartown și felul în care i se luminează chipul când vede ciocolata îmi face inima să bată mai tare.

A doua zi, Mirren și cu mine plecăm cu șalupa în Edgartown, fără să mai cerem voie.

Băieții nu vor să vină. Se duc cu caiacele.

Eu conduc și Mirren își lasă mâna să alunece în apă.

Mirren are pe ea doar sutienul de la costumul de baie cu un imprimeu cu margarete și o fustă scurtă de blugi. Ne plimbăm pe trotuarele cu piatră cubică din Edgartown, iar ea îmi vorbește despre Drake Loggerhead și cum se simte în timp ce are „relații sexuale” cu el. Așa se exprimă de fiecare dată, iar felul în care se simte are de-a face cu parfumul trandafirilor sălbatici amestecat cu senzația pe care o ai într-un carusel sau cu exploziile de artificii.

Vorbește, de asemenea, despre hainele pe care vrea să și le cumpere pentru anul întâi la Pomona, despre filmele pe care vrea să le vadă și despre planurile pe care are de gând să le ducă la îndeplinire vara asta – cum ar fi, să găsească un loc pe Vineyard unde să călărească și să înceapă din nou să facă înghețată. Sincer, nu se oprește din flecăreală vreo jumătate de oră.

Mi-ar plăcea să am viața ei. Un iubit, planuri, facultate în California. Mirren are drept destinație un viitor luminos, în timp ce eu mă întorc la Academia Dickinson pentru încă un an de zăpadă și sufocare.

Îmi cumpăr un pachet mic de ciocolată de casă de la Murdick’s, deși mai am puțină de ieri. Ne așezăm pe o bancă la umbră, iar Mirren încă vorbește.

Îmi mai vine o amintire în cap.

•

Vara numărul cincisprezece. Mirren stătea așezată lângă Taft și Will pe treptele localului nostru favorit din Edgartown, unde se vindeau crabi. Băieții aveau fiecare câte o morișcă de vânt din plastic în culorile curcubeului. Taft mâncase mai devreme ciocolată de casă și se mânjise pe toată fața. O așteptam pe mătușa Bess, fiindcă îi luase pantofii lui Mirren. Nu puteam să intrăm în local fără ei.

Mirren avea picioarele murdare și unghiile vopsite în albastru.

Așteptam de ceva vreme, când a apărut Gat, care tocmai ieșise dintr-un magazin din josul străzii. Avea un teanc de cărți sub braț. A luat-o la goană spre noi în mare viteză, de parcă s-ar fi grăbit, în mod ridicol, să ne prindă, deși noi stăteam pe loc.

Apoi s-a oprit brusc. Cartea din vârful teancului era Ființa și neantul de Sartre. Gat încă avea cuvintele scrise pe dosul mâinilor. La recomandarea bunicului nostru.

Gat a făcut o plecăciune cu stângăcie, prostindu-se, apoi mi-a trântit în brațe cartea de la fundul teancului: un roman de Jaclyn Moriarty. Toată vara citisem cărțile ei.

Am deschis cartea la pagina cu titlul. Avea o dedicație. Pentru Cady, cu de toate și de toate. Gat.

•

— Îmi amintesc cum am așteptat să ți se aducă pantofii ca să putem intra în localul ăla unde serveau raci, îi spun lui Mirren.

Acum s-a oprit din vorbit și se uită la mine așteptând continuarea.

— Moriștile de vânt, spun. Gat dându-mi o carte.

— Deci începi să-ți amintești, spune Mirren. E minunat!

— Mătușile s-au certat din cauza moștenirii.

Mirren ridică din umeri.

— Un pic.

— Iar eu și cu bunicul am avut o discuție în contradictoriu despre statuetele lui de fildeș.

— Da, am vorbit despre asta atunci.

— Spune-mi ceva.

— Ce?

— De ce a dispărut Gat după ce am avut eu accidentul?

Mirren își răsucește o șuviță de păr.

— Nu știu.

— S-a întors la Raquel?

— Nu știu.

— Ne-am certat? Am făcut ceva rău?

— Nu știu, Cady.

— S-a supărat pe mine acum câteva nopți. Fiindcă nu știam cum îi cheamă pe angajații noștri. Și fiindcă nu i-am văzut niciodată apartamentul din New York.

Urmează un moment de tăcere.

— Are motive întemeiate să fie furios, spune