— Ce-am făcut?

Mirren oftează.

— N-ai cum s-o dregi.

— De ce nu?

Dintr-odată Mirren se îneacă. Începe să icnească, de parcă ar fi pe punctul de-a vomita. Se apleacă de la mijloc, are pielea umedă și palidă.

— Ești bine?

— Nu.

— Te pot ajuta cu ceva?

Nu-mi răspunde.

Îi întind o sticlă cu apă. O ia. Bea încet.

— Am cam exagerat. Trebuie să ne întoarcem la Cuddledown. Acum.

Are ochii sticloși. Țin mâna întinsă. Are pielea transpirată și pare să fie nesigură pe picioare. Mergem în liniște până în port, unde am ancorat șalupa cea mică.

•

Mami n-a observat că lipsește barca, însă vede punga cu ciocolată, când le-o întind lui Taft și lui Will.

Îmi ține un discurs. La nesfârșit. Tranca, tranca. Neinteresant.

N-am voie să părăsesc insula fără permisiunea ei.

N-am voie să părăsesc insula fără supravegherea unui adult.

N-am voie să conduc vehicule atâta timp cât sunt sub efectul medicației.

Nu pot să fiu atât de tâmpită pe cât mă comport, nu-i așa?

Murmur scuzele pe care vrea să le audă maică-mea. Apoi o iau la fugă spre Windemere și scriu tot ce-mi amintesc – localul cu raci, moriștile, picioarele murdare ale lui Mirren pe treptele de lemn, cartea pe care mi-a dat-o Gat – toate pe hârtia liniată de deasupra patului meu.

În a doua săptămână la Beechwood, descoperim acoperișul de la Cuddledown. E ușor de urcat pe el, însă n-am făcut-o niciodată, fiindcă ar fi însemnat să ne cățărăm pe fereastra de la dormitorul mătușii Bess.

Acoperișul e îngrozitor de rece noaptea, dar în timpul zilei, de acolo se văd minunat insula și marea dincolo de ea. Pot să văd peste copacii care înconjoară Cuddledownul până la Noua Clairmont, cu grădina sa japoneză. Pot să văd și înăuntrul casei, fiindcă cele mai multe dintre camerele de la parter au ferestrele din podea până în tavan. Se vede și un pic din Red Gate, apoi în cealaltă direcție, dincolo de Windemere, până în golf.

În prima după-amiază aranjăm mâncarea pe o pătură veche pentru picnic. Mâncăm cornuri dulci și brânză topită din niște cutii mici de lemn. Fructe de pădure în cutii verzi de carton. Avem sticle reci de limonadă acidulată.

Ne propunem să venim aici în fiecare zi. Toată vara. Acoperișul ăsta e cel mai mișto loc din lume.

— Dacă mor, spun în timp ce admirăm priveliștea, vreau să spun, când o să mor, aruncați-mi cenușa în apă pe plaja cea mică. Apoi, când vi se face dor de mine, puteți să veniți aici, să vă uitați în jos și să vă gândiți ce ființă minunată eram.

— Sau am putea să coborâm și să înotăm prin tine, spune Johnny. Dacă ne-ar fi foarte dor de tine.

— Îh.

— Tu ești cea care ai vrut să fii aruncată în apă pe plaja cea mică.

— Tot ce voiam să spun este că îmi place aici. E un loc minunat să-ți fie aruncată cenușa.

— Da, spune Johnny. Ar fi un loc minunat.

Mirren și Gat au rămas tăcuți, mâncând ciocolată tăvălită prin praf de alune, dintr-un castron albastru de ceramică.

— Asta e o conversație nasoală, spune Mirren.

— E în regulă, zice Johnny.

— Eu nu mi-aș dori să-mi fie aruncată cenușa aici, spune Gat.

— De ce nu? întreb. Am putea să fim toți împreună pe plaja cea mică.

— Și cei mici să înoate prin noi! țipă Johnny.

— Mă faci să vomit, se răstește Mirren.

— De fapt, nu e chiar așa de diferit de toate momentele în care am făcut pipi acolo, spune Johnny.

— Aoleu!

— Ei, haide, toată lumea face pipi acolo.

— Eu nu, spune Mirren.

— Ba da, și tu, răspunde el. Dacă apa de pe plaja cea mică nu s-a transformat în pipi până acum, după ani și ani în care am făcut toți pipi acolo, câteva fire de cenușă n-au ce să mai strice.

— Voi vă gândiți vreodată la înmormântarea voastră? întreb.

— Ce vrei să spui?

Johnny strâmbă din nas.

— Știți și voi, în Aventurile lui Tom Sawyer, când toată lumea crede că Tom și Huck și… cum îl cheamă pe celălalt?

— Joe Harper, spune Gat.

— Da, lumea crede că Tom, Huck și Joe Harper au murit. Băieții se duc la propria lor înmormântare și ascultă toate amintirile frumoase pe care le au oamenii din oraș despre ei. După ce am citit partea asta, am început să mă gândesc și eu la înmormântarea mea. Cum ar fi ce fel de flori vreau și unde să-mi fie vărsată cenușa. Și elogiul, de asemenea, care să spună cât de minunată eram, ireal de minunată, și cum am câștigat Premiul Nobel și Olimpiada.

— La ce ai câștigat Olimpiada? întreabă Gat.

— Poate la handbal.

— Se joacă și handbal la Olimpiadă?

— Da.

— Dar măcar joci handbal?

— Încă nu.

— Mai bine să te-apuci atunci.

— Majoritatea oamenilor își plănuiesc nunțile, spune Mirren. Eu aveam obiceiul ăsta.

— Băieții nu-și plănuiesc nunțile, zice Johnny.

— Dacă m-aș mărita cu Drake, aș avea numai flori galbene, spune Mirren. Flori galbene peste tot. Și o rochie galbenă primăvăratică, de fapt ca o rochie normală de nuntă, numai că galbenă. Iar el ar purta un brâu galben.

— Ar trebui să te iubească foarte, foarte, foarte tare ca să poarte un brâu galben, îi spun.

— Da, zice Mirren. Drake ar face-o.

— Să vă spun ce n-o să vreau eu la înmormântarea mea, zice Johnny. Nu vreau o grămadă de newyorkezi dintr-ăia din lumea artei, care nici nu mă cunosc, dar se fâțâie printr-o sală de recepții de tot rahatul.

— Eu nu vreau oameni religioși, vorbind despre un Dumnezeu în care nu cred, spune Gat.

— Sau un grup de fătuci false, prefăcându-se că sunt atât de întristate și apoi ducându-se la toaletă să-și dea cu luciu de buze și să-și aranjeze părul, spune Mirren.

— Doamne, glumesc eu, sună de parcă nu v-ar plăcea înmormântările.

— Serios, Cady, zice Mirren. Ar trebui