— Și dacă n-o să mă căsătoresc niciodată? Dacă nu vreau să mă căsătoresc?

— Atunci plănuiește recepția de la lansarea cărții tale. Sau de la inaugurarea unei galerii de artă.

— Are de gând să câștige Olimpiada și Premiul Nobel, spune Gat. Poate să organizeze petreceri pentru astea.

— OK, bine, spun. Hai să plănuim petrecerea Olimpiadei la handbal. Dacă asta o să vă facă fericiți.

Și ne apucăm. Mingi de handbal de ciocolată învelite în glazură de culoare albastră. O rochie de aur pentru mine. Cupe de șampanie cu mingiuțe aurii înăuntru. Discutăm dacă oamenii poartă ochelari ciudați de protecție și pentru handbal, cum se poartă la racquetball, și ajungem la concluzia că, de dragul petrecerii noastre, vor purta. Toți invitații vor purta ochelari auriți de handbal pe toată durata petrecerii.

— Dar tu o să joci într-o echipă de handbal? întreabă Gat. Vreau să spun, vorbim de un echipaj întreg de zeițe amazoane sărbătorind victoria împreună cu tine? Sau ai câștigat Olimpiada de una singură?

— Habar n-am.

— Chiar e cazul să te pui la punct cu handbalul ăsta, zice Gat. Sau n-o să câștigi niciodată aurul. Va trebui să regândim toată petrecerea în cazul în care câștigi doar argintul.

•

În ziua aia, viața e frumoasă.

Noi patru, Mincinoșii, am existat dintotdeauna.

Vom exista întotdeauna.

Indiferent ce se va întâmpla când vom merge la facultate, când vom îmbătrâni, cum ne vom construi viețile. Indiferent dacă Gat și cu mine vom fi împreună sau nu. Indiferent unde vom ajunge, vom putea întotdeauna să ne adunăm pe acoperișul de la Cuddledown și să privim marea.

Este insula noastră. Aici, într-un fel, vom fi întotdeauna tineri.

Zilele care urmează sunt ceva mai întunecate. Mincinoșii nu vor să meargă nicăieri. Mirren are roșu în gât și o doare tot corpul. Stă mai mult la Cuddledown. Face desene ca să le agațe pe holuri și lipește șiruri de scoici pe marginea blatului de bucătărie. Se adună maldăre de vase în chiuvetă și pe măsuța de cafea. DVD-urile și cărțile stau în teancuri precare prin toată sufrageria. Paturile zac nefăcute și băile au prins un miros umed, de mucegai.

Johnny mănâncă brânză cu degetele și se uită la comedii britanice la televizor. Într-o zi adună un șir de pliculețe vechi de ceai, care zemuiesc, și le aruncă într-o cană cu suc de portocale.

— Ce faci? îl întreb.

— Băltoaca cea mai mare adună cele mai multe puncte.

— Dar de ce?

— Nebănuite sunt căile prin care lucrează mintea mea, spune Johnny. Am impresia că cea mai bună tehnică este, în general, aruncarea pe sub mână.

Îl ajut să conceapă un sistem de punctare. Cinci puncte pentru stropituri, zece pentru o mică băltoacă, douăzeci pentru un model decorativ pe peretele din spatele cănii.

Stricăm o sticlă întreagă de fresh de portocale. După ce termină, Johnny lasă cana și pliculețele de ceai măcelărite, încă scurgându-se, acolo unde au aterizat.

Nici eu nu mă apuc să curăț.

Gat are o listă cu o sută dintre cele mai importante romane scrise vreodată și se luptă cu toate volumele de care a reușit să facă rost pe insulă. Își pune semne și citește pasaje cu voce tare. Omul invizibil. O călătorie în India. Magnifica familie Amberson. Sunt doar pe jumătate atentă la ce citește, fiindcă Gat nu m-a sărutat și n-a mai încercat să mă atingă de când am hotărât să ne purtăm normal.

Cred că evită să rămână singur cu mine.

Și eu evit să rămân singură cu el, la rândul meu, fiindcă simt intens nevoia să fiu lângă el, fiecare moment este încărcat de electricitate. Deseori mă văd întinzându-mi brațele în jurul lui sau trecându-mi degetele peste buzele lui. Când îmi las gândurile să alunece în direcția asta – dacă Johnny și Mirren nu pot să ne vadă sau am rămas singuri, fie doar și pentru câteva clipe – durerea ascuțită a dragostei neîmpărtășite invită migrena să se declanșeze.

Zilele astea migrena ia înfățișarea unei babornițe noduroase, atingându-mi carnea vie a creierului cu ghearele ei crude. Îmi împunge nervii expuși, explorând posibilitatea de-a se instala în interiorul craniului meu. Dacă reușește să pătrundă, sunt sechestrată în dormitor o zi sau două.

Luăm prânzul pe acoperiș în majoritatea zilelor.

Presupun că ceilalți fac asta și când mi-e rău.

Din când în când, de pe acoperiș se rostogolește câte o sticlă, spărgându-se. De fapt, veranda e plină de cioburi lipicioase, pe care limonada s-a uscat.

Zahărul atrage roiuri de muște care bâzâie asurzitor.

La sfârșitul celei de-a doua săptămâni, îl găsesc pe Johnny singur în curte, construind ceva cu niște piese de Lego pe care trebuie să le fi găsit la Red Gate.

Eu am venit cu murături, sărățele cu brânză și ton la grătar, dintre resturile rămase în bucătăria de la Noua Clairmont. Ne hotărâm să nu mai urcăm pe acoperiș, din moment ce suntem numai noi doi. Deschidem cutiile și le aliniem pe marginea verandei murdare. Johnny vorbește despre cum vrea el să construiască campusul de la Hogwarts din piese de Lego. Sau o Stea a Morții. Sau, ia stai așa! Chiar și mai bine ar fi un pește ton făcut din Lego, care să atârne pe undeva în Noua Clairmont, acum că nu mai există niciunul dintre animalele împăiate ale bunicului. Asta e. Ce păcat că nu avem suficiente piese de Lego pe insula asta stupidă pentru un asemenea proiect vizionar.

— De ce nu m-ai sunat și nu mi-ai scris niciun e-mail după accident? îl întreb.

Nu-mi propusesem să aduc vorba despre asta. Pur și simplu mi-au ieșit cuvintele pe gură.

— Ah, Cady.

Mă simt prost să-l întreb, dar