— Nu vrei să vorbim despre peștele meu ton din piese de Lego mai bine? încearcă el să improvizeze.

— M-am gândit că poate te-am scos din sărite cu e-mailurile mele. Alea în care te întrebam despre Gat.

— Nu, nu.

Johnny își șterge mâinile pe tricou.

— Am dispărut pentru că sunt un mizerabil. Pentru că nu mă gândesc la alegerile pe care le fac și am văzut prea multe filme de acțiune și, de fapt, mai mult mă iau după alții.

— Serios? Eu nu cred asta despre tine.

— Este un fapt de necombătut.

— N-ai fost supărat pe mine?

— Am fost doar un mizerabil. Dar nu supărat. Niciodată supărat. Îmi pare rău, Cadence.

— Mulțumesc.

Culege o mână de piese de Lego și începe să le potrivească unele cu altele.

— Și Gat, de ce a dispărut? Tu știi?

Johnny oftează.

— Asta-i altă întrebare.

— Mi-a spus că nu-l cunosc cu adevărat.

— S-ar putea să fie așa.

— Nu vrea să discute despre accidentul meu. Sau despre ce s-a întâmplat cu noi în vara aceea. Vrea să ne purtăm normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Johnny și-a așezat piesele de Lego în dungi: albastre, albe și verzi.

— Gat s-a purtat nasol cu fata aia, Raquel, atunci când s-a combinat cu tine. Știa că nu e corect ce face și se simțea vinovat din cauza asta.

— OK.

— Nu vrea să fie genul ăla de individ. Vrea să fie un om bun. Și în vara aia era foarte nervos, din cauza mai multor chestii. Când n-a fost acolo pentru tine, s-a simțit și mai vinovat.

— Crezi?

— Bănuiesc că așa e, spune Johnny.

— Și acum este împreună cu cineva?

— Ah, Cady, spune Johnny. Gat e un nemernic plin de pretenții. Îl iubesc ca pe un frate, dar ești prea bună pentru el. Găsește-ți și tu un băiat mișto din Vermont, cu mușchi, ca Drake Loggerhead – apoi izbucnește în râs.

— Ești sub orice critică.

— Nu pot să neg asta, îmi răspunde. Dar trebuie să încetezi să mai fii atât de sentimentală.

DE DAT: Trai de vrăjitor, de Diana Wynne Jones.

E una dintre poveștile cu vrăjitoare pe care ni le citea mami mie și lui Gat când aveam opt ani. Am recitit-o de câteva ori de atunci încoace, dar mă îndoiesc că și Gat a făcut-o.

Deschid cartea și scriu pe pagina cu titlul: Pentru Gat, cu de toate și de toate. Cady

Ajung la Cuddledown devreme, în dimineața următoare, călcând peste cești vechi de ceai și DVD-uri. Bat la ușa dormitorului lui Gat.

Niciun răspuns.

Bat din nou, apoi o deschid.

Înainte, aici era camera lui Taft. E plină de ursuleți și modele de bărci, plus teancurile de cărți ale lui Gat, pungi goale de chipsuri, nuci acaju zdrobite sub tălpi. Sticle pe jumătate pline cu suc și apă minerală, CD-uri, cutia de la Scrabble cu majoritatea pieselor răspândite pe podea. E la fel de rău ca în tot restul casei, dacă nu mai rău.

Oricum, Gat nu e aici. Trebuie să fie pe plajă.

Îi las cartea pe pernă.

În noaptea aceea, Gat și cu mine ne nimerim singuri pe acoperișul de la Cuddledown. Mirren se simțea rău și Johnny a dus-o jos să-i facă un ceai.

Răzbat până la noi voci și muzică dinspre Noua Clairmont, unde mătușile și bunicul mănâncă plăcintă de afine și beau vin de Porto. Cei mici se uită la un film în sufragerie.

Gat se plimbă pe acoperișul înclinat, până jos la jgheabul de scurgere și înapoi. Pare destul de periculos, ar fi atât de ușor să cadă – dar lui nu pare să-i fie frică.

Acum aș putea să vorbesc cu el.

Acum am putea să nu ne mai prefacem că totul e în regulă.

Caut cuvintele potrivite, cel mai bun mod de-a începe.

Brusc, Gat se cațără înapoi spre locul unde stau așezată, din trei pași mari.

— Ești foarte, foarte, foarte frumoasă, Cady, îmi spune.

— E lumina lunii. Face toate fetele să arate drăguțe.

— Cred că tu ești frumoasă întotdeauna și pentru totdeauna.

Îi zăresc conturul în lumina lunii.

— Ai un iubit în Vermont?

Bineînțeles că nu am. N-am avut niciodată alt iubit în afară de el.

— Pe iubitul meu îl cheamă Percocet, îi răspund. Suntem foarte apropiați. Am fost și în Europa împreună cu el vara trecută.

— Doamne.

Gat s-a enervat. Se ridică și o ia din nou în jos spre marginea acoperișului.

— Glumeam.

Gat se întoarce la mine.

— Tot zici că nu trebuie să ne fie milă de tine…

— Da.

— … Dar apoi zici chestii de genul ăsta. Pe iubitul meu îl cheamă Percocet. Sau: Am stat și m-am uitat la piciorul unei toalete italienești albastre. Și e clar că ai vrea să ne fie tuturor milă de tine. Și ne-ar fi milă, mie mi-ar fi, însă tu habar n-ai cât de norocoasă ești.

Mă înroșesc la față.

Are dreptate.

Vreau ca oamenilor să le pară rău pentru mine. Chiar vreau.

Și totuși, nu vreau să le pară rău.

Și cumva, vreau.

Și totuși, nu vreau.

— Îmi pare rău, spun.

— Harris te-a trimis în Europa opt săptămâni. Crezi că o să-i trimită vreodată pe Johnny sau pe Mirren? Nu. Și n-o să mă trimită nici pe mine, indiferent ce-aș face. Numai gândește-te un pic înainte să te plângi de niște lucruri pe care alți oameni și-ar dori la nebunie să le aibă.

Tresar.

— Bunicul m-a trimis în Europa?

— Ei, haide, spune Gat pe un ton amar. Chiar credeai că taică-tău a plătit pentru excursia aia?

Îmi dau seama imediat că spune adevărul.

Bineînțeles că tata n-a plătit pentru excursie. N-ar fi avut cum. Profesorii nu zboară cu clasa întâi și nici nu stau în hoteluri de cinci stele.

Sunt atât de obișnuită cu verile la Beechwood, cu cămările întotdeauna pline, cu numeroasele șalupe