și servitorii pregătind tăcuți fripturi la grătar și spălând rufăria – încât nici nu mi-a trecut prin minte să mă întreb de unde vin atâția bani.

Bunicul m-a trimis în Europa. De ce?

Și de ce n-a venit mami cu mine, dacă excursia era un cadou din partea bunicului? Și de ce-ar accepta taică-meu bani de la bunicul?

— În fața ta se întinde o viață cu milioane de oportunități, spune Gat. Mă calcă pe nervi, pur și simplu, când tânjești după milă, asta-i tot.

Gat, Gat al meu.

Are dreptate. Chiar are.

Și în același timp nu înțelege.

— Știu că nu mă bate nimeni, spun, simțind dintr-odată nevoia să mă apăr. Știu că am suficienți bani și o educație solidă. Mâncare pe masă. Nu mor de cancer. Mulți oameni se descurcă mult mai rău decât mine. Și știu că am fost norocoasă să pot merge în Europa. N-ar trebui să mă plâng în privința asta sau să fiu nerecunoscătoare.

— Bine, atunci.

— Dar ascultă-mă. Nu știi ce înseamnă să ai asemenea dureri de cap. Habar n-ai. Doare – spun și îmi dau seama că îmi curg lacrimile pe față, deși nu suspin. Doare așa de tare, încât în unele zile mi se pare foarte greu să fiu în viață. De multe ori îmi doresc să mor, chiar mi-o doresc, numai să se oprească durerea.

— Ba nu-ți dorești deloc, îmi răspunde pe un ton aspru. Nu-ți dorești să fii moartă. Nu spune asta.

— Nu vreau decât să nu mă mai doară, spun. În zilele în care pastilele nu au niciun efect. Vreau să se sfârșească și aș face orice – serios, orice – dacă aș ști sigur că ar pune capăt durerii.

Se lasă un moment de tăcere. Gat coboară până pe marginea acoperișului, cu fața la mine.

— Și ce faci atunci? Când doare așa de tare?

— Nimic. Zac acolo și aștept și îmi amintesc singură o dată și încă o dată că nu va dura la nesfârșit. Că va mai fi o zi după asta și apoi încă o zi. Și într-una din zilele acelea, mă voi trezi de dimineață, voi lua micul dejun și mă voi simți bine.

— Încă o zi.

— Da.

Acum se întoarce și face un salt, ajungând înapoi sus din câțiva pași. Brusc, brațele lui mă înconjoară și ne agățăm unul de altul.

Tremură ușor și mă sărută pe gât cu buzele reci. Rămânem așa, îmbrățișați, vreun minut sau două,

și am sentimentul că se reorganizează tot universul,

și știu că orice supărare a dispărut.

Gat mă sărută pe buze și-mi atinge obrajii. 

Îl iubesc.

Întotdeauna l-am iubit.

Stăm pe acoperiș foarte, foarte mult timp. Pentru totdeauna.

50.

Mirren a început să se simtă rău din ce în ce mai des. Se trezește târziu, își pilește unghiile, stă la soare și se uită la poze cu peisaje din Africa dintr-o carte mare de pe măsuța de cafea. Dar nu vrea să facă scufundări. Nu vrea să ieșim cu barca. Nu vrea să joace tenis și nici să vină în Edgartown.

Îi aduc bomboane colorate de la Noua Clairmont. Lui Mirren îi plac bomboanele colorate.

Astăzi stăm împreună la soare, noi două, pe plaja cea mică. Citim niște reviste pe care le-am furat de la gemene și mâncăm morcovi dintr-ăia mici. Mirren are căștile puse. Ascultă la nesfârșit același cântec la iPhone.

 

Our youth is wasted

We will not waste it

Remember my name

’Cause we made history

Na na na na, na na na{6}

 

O împung pe Mirren cu un morcov.

— Ce?

— Trebuie să încetezi cu cântatul sau nu voi fi responsabilă pentru acțiunile mele.

Mirren se întoarce spre mine cu o figură serioasă. Își scoate căștile din urechi.

— Pot să-ți spun ceva, Cady?

— Sigur.

— Despre tine și Gat. V-am auzit când ați coborât azi-noapte.

— Și?

— Cred că ar trebui să-l lași în pace.

— Cum?

— O să se termine rău și o să iasă ditamai scandalul.

— Îl iubesc, spun. Știi că l-am iubit mereu.

— Îi îngreunezi foarte mult situația. I-o faci mai grea decât este deja. O să-l rănești.

— Nu-i adevărat. Probabil că el o să mă rănească pe mine.

— Ei bine, și asta s-ar putea întâmpla. Nu-i deloc o idee bună să fiți împreună.

— Nu înțelegi că prefer să mă rănească, decât să mă țină la distanță? spun, ridicându-mă. Prefer de un milion de ori să trăiesc și să-mi asum riscuri și să se termine totul prost, decât să stau închisă ca într-o cutie cum am făcut în ultimii doi ani. Cutia asta are pereții atât de strâmți, Mirren. Eu și cu mami. Eu și cu pastilele mele. Eu și cu durerea mea. Nu mai vreau să trăiesc acolo.

Se lasă tăcerea între noi.

— Eu n-am avut niciodată un iubit, izbucnește Mirren.

O privesc în ochi. I se umplu de lacrimi.

— Și Drake Loggerhead? Și trandafirii galbeni, și relațiile sexuale? o întreb.

Privește în pământ.

— Am mințit.

— De ce?

— Știi că, atunci când vii la Beechwood, parcă e o lume diferită? Nu trebuie să fii cum ești la tine acasă. Poți fi altcineva, cineva mai bun, poate.

Dau din cap.

— În prima zi când ai venit tu, l-am observat pe Gat. S-a uitat la tine de parcă ai fi fost cea mai strălucitoare planetă din galaxie.

— Da?

— Îmi doresc atât de tare să se uite cineva și la mine în felul ăla, Cady. Atât de tare. Și n-am vrut, dar m-am trezit mințind. Îmi pare rău.

Nu știu ce să zic. Trag adânc aer în piept.

Mirren izbucnește:

— Nu ofta, bine? E în regulă. E în regulă și dacă