n-o să am niciodată un iubit. E în regulă dacă n-o să mă iubească nimeni niciodată, bine? E perfect tolerabil.

Se aude vocea maică-mii chemându-mă de undeva dinspre Noua Clairmont.

— Cadence, mă auzi?

— Ce vrei? îi strig la rândul meu.

— Bucătăreasa are liber azi. Mă apuc să fac prânzul. Vino să tai roșiile.

— Imediat.

Oftez și mă uit la Mirren:

— Trebuie să mă duc.

Nu-mi răspunde. Îmi trag hanoracul pe mine și mă grăbesc pe poteca spre Noua Clairmont.

În bucătărie, mami îmi dă un cuțit special de tăiat roșii și începe să vorbească.

Tranca, tranca, ce stai mereu pe plaja cea mică.

Tranca, tranca, ar trebui să te mai joci și cu cei mici.

Bunicul n-o să fie aici pentru totdeauna.

Știi că te-a ars soarele?

Tai și tai, felie după felie, un coș întreg de amintiri de familie, în mod ciudat de forma unor roșii. Sunt galbene, verzi și de un roșu-fumuriu.

51.

Se fac aproape trei săptămâni de când sunt pe insulă și migrena mă scoate din circulație încă două zile. Sau poate trei. Nici nu-mi mai dau seama. Sunt pe punctul de-a rămâne fără pastile, deși mi-am făcut plinul când am plecat de acasă.

Mă întreb dacă le ia mami. Poate că întotdeauna a luat pastile dintr-astea.

Sau poate că au trecut gemenele prin camera mea din nou, șterpelind lucruri care nu le trebuie. Poate că de fapt le înghit.

Sau poate că iau eu mai multe pastile și nu-mi dau seama. Le hăpăi ca pe bomboane cu mintea încețoșată de durere. Uitând când am luat ultima doză.

Mi-e teamă să-i spun lui mami că-mi mai trebuie.

Când mă simt ceva mai bine, mă duc din nou la Cuddledown. Soarele e jos pe cer. Veranda e acoperită de sticle sparte. Înăuntru, panglicile s-au desprins de tavan și zac mototolite pe podea. Vasele din chiuvetă au cruste uscate pe ele. Fața de masă din bucătărie e murdară. Măsuța de cafea e plină de urme circulare de la cănile de ceai.

Îi găsesc pe Mincinoși strânși în dormitorul lui Mirren, uitându-se cu toții într-o Biblie.

— Ne-am certat din cauza unui cuvânt la scrabble, spune Mirren în clipa în care intru.

Închide cartea.

— Gat a avut dreptate, ca de obicei. Întotdeauna ai dreptate, Gat. Ce naiba, fetelor nu le plac tipii de genul ăsta, știi?

Piesele de scrabble sunt răspândite pe podeaua imensă a camerei. Le-am văzut când am intrat. Joacă de ceva vreme.

— Ce-ați făcut în ultimele câteva zile? întreb.

— O, Doamne, spune Johnny, întinzându-se în patul lui Mirren. Am și uitat.

— A fost 4 Iulie, spune Mirren. Ne-am dus la cină la Noua Clairmont și după aceea toată lumea a ieșit în larg cu șalupa cea mare ca să vadă artificiile din Vineyard.

— Azi ne-am dus la magazinul de gogoși din Nantucket, spune Gat.

Niciodată nu se duc nicăieri. Nu vor să vadă pe nimeni. Și acum, cât mi-a fost mie rău, s-au dus peste tot și s-au văzut cu toată lumea?

— Downyflake, zic. Așa se cheamă magazinul de gogoși.

— Da. Uluitoare gogoși, spune Johnny.

— Dar ție nu-ți plac gogoșile alea obișnuite.

— Desigur, spune Mirren. Dar n-am luat gogoși obișnuite, am luat dintr-alea spiralate și cu glazură.

— Și gogoși Boston cu cremă, spune Gat.

— Și cu jeleu, zice Johnny.

Dar știu că la Downyflake au doar gogoși simple. Nu cu glazură. Nu cu cremă Boston. Nu cu jeleu.

De ce mint?

52.

Iau cina cu mami și cu cei mici la Noua Clairmont, însă în noaptea aceea mă lovește iar migrena. E mai rea decât cea de dinainte. Stau întinsă pe întuneric în camera mea. Vulturii ciugulesc materia mocirloasă care mi se scurge din craniul zdrobit.

Deschid ochii și îl văd pe Gat stând deasupra mea. Îl văd ca prin ceață. Se strecoară raze de lumină printre draperii, așa că trebuie să fie zi afară.

Gat nu vine niciodată la Windemere. Dar iată-l aici. Uitându-se la hârtiile liniate de pe peretele meu. La bilețele prinse. La noile amintiri și informații pe care le-am adăugat de când am venit aici, însemnări despre câinii bunicii care au murit, despre gâscă de fildeș a bunicului, despre Gat când mi-a dat cartea lui Moriarty, despre mătuși certându-se din cauza casei de la Boston.

— Nu-mi citi notițele, murmur cu un geamăt. Te rog, nu.

Se dă înapoi.

— Erau acolo, la vedere, îmi pare rău.

Mă întorc pe o parte și-mi lipesc obrazul de perna fierbinte.

— Nu știam că-ți place să colecționezi povești.

Gat stă pe marginea patului. Se întinde și mă ia de mână.

— Încerc să-mi amintesc ce s-a întâmplat de nu vrea nimeni să-mi povestească, spun, inclusiv tu.

— Eu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat.

— Vrei?

Se uită în podea.

— Am avut o iubită, acum două veri.

— Știu. Am știut dintotdeauna.

— Dar nu ți-am spus niciodată.

— Nu, nu mi-ai spus.

— M-am îndrăgostit de tine atât de tare, Cady. N-aveam cum să mă împotrivesc. Știu că ar fi trebuit să-ți spun totul și să mă despart pe loc de Raquel. Doar că… ea era acasă, iar pe tine nu te vedeam niciodată în timpul anului, aici nu-mi mergea telefonul și tot primeam pachete de la ea. Și scrisori. Toată vara.

Mă uit la el.

— Am fost un laș, îmi spune.

— Da.

— Și a fost o cruzime din partea mea – și față de tine, și față de ea.

Simt cum îmi ard obrajii când îmi amintesc cât de geloasă eram.

— Îmi pare rău, Cady, continuă Gat. Asta ar fi trebuit să-ți spun din prima zi în care ai ajuns aici anul ăsta. Am greșit și-mi pare rău.

Dau din cap. E drăguț să-l aud spunându-mi asta. Mi-aș dori să nu fiu în halul ăsta de amețită.

— Jumătate din timp mă urăsc pentru toate lucrurile pe care le-am făcut, spune Gat. Dar ce mă înnebunește cel mai tare este senzația asta contradictorie: când