nu mă urăsc, mă simt de parcă aș fi o victimă și aș avea toată dreptatea din lume. De parcă lumea în sine ar fi atât de nedreaptă cu mine.

— De ce te urăști?

Și înainte să-mi dau seama ce face, Gat se întinde în pat lângă mine. Degetele lui reci se împletesc cu ale mele, care ard, iar fața lui este foarte aproape de a mea. Mă sărută.

— Fiindcă îmi doresc lucruri pe care nu le pot avea, șoptește.

Dar mă are pe mine. Nu știe că mă are deja?

Sau Gat vorbește despre altceva, ceva ce nu poate avea? Ceva material sau vreun lucru după care tânjește?

Transpir, mă doare capul și nu pot gândi limpede.

— Mirren îmi spune că o să se termine totul prost și că ar trebui să te las în pace, îi zic.

Mă sărută din nou.

— Cineva mi-a făcut ceva prea îngrozitor ca să-mi amintesc, șoptesc.

— Te iubesc, îmi spune el.

Ne ținem strâns și ne sărutăm un timp îndelungat.

Durerea se mai potolește puțin. Dar nu trece de tot.

•

Deschid ochii și ceasul arată miezul nopții.

Gat a dispărut.

Trag draperiile și mă uit pe fereastră, ridicând geamul ca să respir un pic de aer.

Mătușa Carrie umblă iarăși în cămașă de noapte. Trece pe lângă Windemere, frecându-și brațele subțiri în lumina lunii. N-are nici măcar ghetele îmblănite de data asta.

În direcția cealaltă, dinspre Red Gate, îl aud pe Will plângând din cauza unui coșmar.

— Mami, mami, am nevoie de tine!

Dar Carrie fie nu-l aude, fie nu vrea să se ducă la el. Se întoarce și urcă pe pasarela dinspre Noua Clairmont.

53.

DE DAT: o cutie de plastic cu piese de Lego.

Mi-am dat toate cărțile. Câteva le-am oferit celor mici, una, lui Gat, iar restul m-am dus împreună cu mătușa Bess să le dau unui centru de caritate din Vineyard.

În dimineața asta răscolesc prin pod. Descopăr o cutie cu piese de Lego, pe care i le aduc lui Johnny. Îl găsesc singur în sufrageria de la Cuddledown, azvârlind cu bucățele de plastilină în perete și urmărind culorile cum pătează varul alb.

Vede piesele de Lego și dă din cap că nu le vrea.

— Pentru peștele ton, îi explic. Acum o să ai suficiente.

— N-o să-l fac, spune.

— De ce?

— Prea mult de muncă, răspunde. Dă-i-le lui Will.

— Dar nu erau tot ale lui Will piesele de Lego pe care le aveai aici?

— I le-am dus înapoi. Micuțul era disperat după ele, spune Johnny. O să se bucure dacă primește și mai multe.

I le duc lui Will la prânz. Are deja omuleți din piese de Lego și o mulțime de părți din care urmează să facă mașini.

Se bucură ridicol de tare. Împreună cu Taft se apucă să construiască mașini pe tot parcursul mesei de prânz. Nici nu mai mănâncă.

54.

În aceeași după-amiază, Mincinoșii ies cu caiacele.

— Ce faceți? îi întreb.

— Mergem într-un loc pe care-l știm, spune Johnny. Am mai fost acolo.

— Cady n-ar trebui să vină, spune Mirren.

— De ce nu? întreabă Johnny.

— Din cauză că are probleme cu capul! urlă Mirren. Dacă se lovește iar la cap și i se agravează migrenele? Doamne, Johnny, tu ai vreun pic de creier?

— De ce țipi? urlă și Johnny. Nu mai face atâta pe șefa.

De ce nu vor să vin și eu?

— Poți să vii, Cadence, spune Gat. E în regulă dacă vine și ea.

Nu vreau să mă țin după coada lor, dacă nu sunt dorită – dar Gat lovește ușurel locul din fața lui și eu mă urc în caiac.

De fapt, n-aș mai vrea să stau departe de ei.

Niciodată.

Vâslim în caiacele de două persoane în jurul golfului, mai jos de Windemere, până la un mic canal. Casa maică-mii se înalță pe o bucată de teren ca o streașină deasupra apei. Sub ea sunt adunate stânci abrupte, încât aproape ai senzația că treci printr-o peșteră. Tragem caiacele în dreptul stâncilor și ne cățărăm până într-un loc unde e uscat și răcoare.

Mirren are rău de mare, deși abia am mers cu caiacele câteva minute. Îi e rău atât de des în ultima vreme, că nici nu ne mai surprinde. Stă culcată, acoperindu-și fața cu brațele. Mă aștept ca băieții să întindă pătura pentru picnic – au o sacoșă de pânză cu ei –, dar în loc de asta, Gat și cu Johnny încep să se cațăre pe stânci. Au mai făcut-o și înainte, îmi dau seama. Sunt desculți și se cațără până la o înălțime de vreo opt metri față de nivelul apei, oprindu-se pe o piatră care practic atârnă deasupra apei.

Mă uit la ei până când se așază.

— Ce faceți acolo?

— Ne dăm foarte, foarte bărbați! strigă Johnny.

Vocea lui capătă ecou. Gat începe să râdă.

— Nu, serios, spun.

— Ai crede despre noi că suntem doi băieți de oraș, dar adevărul este că suntem foarte masculini, plini de testosteron.

— Ei, nu.

— Ba da.

— Vă rog. Urc și eu până la voi.

— Nu, nu te duce! spune Mirren.

— Johnny m-a provocat, îi răspund. Acum trebuie să mă duc.

Încep să mă cațăr în aceeași direcție în care s-au urcat băieții. Stâncile sunt reci și mai alunecoase sub mâinile mele decât m-aș fi așteptat.

— Nu te duce, repetă Mirren. De-asta n-am vrut să vii și tu.

— Și tu de ce-ai venit? o întreb. Ai de gând să te urci și tu acolo?

— Am sărit data trecută, admite Mirren. O dată mi-a fost de-ajuns.

— Sar de acolo?

Pare imposibil.

— Oprește-te, Cady. E periculos, spune Gat.

Și înainte să apuc să mă cațăr mai departe, Johnny se prinde de nas și sare. Plonjează de pe stânca cea înaltă cu picioarele înainte.

Scot un țipăt.

Johnny love