class="t10">ște apa cu toată forța. Apa e plină de stânci în jurul nostru. Imposibil să-ți dai seama cât de adâncă este. Ar putea să moară făcând asta. Ar putea – dar iese la suprafață, scuturându-și apa din părul blond și strigând victorios.

— Ești nebun! îl cert.

Apoi sare Gat. Spre deosebire de Johnny, care s-a aruncat dând din picioare și urlând, Gat sare tăcut, cu picioarele strânse. Taie apa înghețată aproape fără să stropească în jur. Și iese la suprafață fericit, storcându-și tricoul de apă în timp ce se cațără la loc pe stâncile uscate.

— Sunt niște idioți, zice Mirren.

Mă uit în sus la stâncile de pe care au sărit. Pare imposibil să supraviețuiești aruncându-te de acolo.

Și, dintr-odată, vreau s-o fac și eu. Încep din nou să mă cațăr.

— Nu te duce, Cady, spune Gat. Te rog, nu te duce.

— Dar voi tocmai asta ați făcut, le răspund. Și ați zis că e în regulă dacă vin și eu.

Mirren se ridică în fund, e palidă la față.

— Vreau să mă duc acasă acum, spune ea pe un ton alarmat. Nu mă simt bine.

— Te rog, Cady, sunt foarte ascuțite stâncile! strigă Johnny. N-ar fi trebuit să te aducem aici.

— Nu sunt invalidă, spun. Știu să înot.

— Nu-i vorba de asta… pur și simplu nu e o idee bună.

— Dar de ce e o idee bună pentru voi și pentru mine nu?! izbucnesc eu.

Aproape am ajuns în vârf. Deja am făcut bășici în palmă agățându-mă cu atâta forță de pietre. Îmi duduie sângele în urechi.

— A fost o prostie din partea noastră, spune Gat.

— N-am vrut decât să ne dăm mari, zice Johnny.

— Coboară, te rog.

Mirren a început să plângă.

Nu cobor. Stau așezată, cu genunchii strânși la piept, pe stânca de pe care au sărit băieții. Mă uit la marea învolburată de sub mine. Siluete negre stau la pândă dincolo de suprafața apei, dar văd, de asemenea, și un spațiu gol. Dacă sar unde trebuie, o să nimeresc în apă adâncă.

— Trebuie să faci întotdeauna ce ți-e teamă să faci! strig.

— Ăsta e un motto de rahat, spune Mirren. Ți-am mai zis și înainte.

O să-mi dovedesc că sunt puternică, atunci când toți mă cred bolnavă.

O să-mi dovedesc că sunt curajoasă, atunci când toți cred că sunt slabă.

Pe stânca asta, vântul bate cu putere. Mirren suspină. Gat și cu Johnny strigă la mine. Închid ochii și sar.

Șocul pe care-l simt în clipa în care ating apa este electric. Îmi dă fiori. Piciorul meu se freacă de o piatră, piciorul stâng. Plonjez,

legănându-mă spre stâncile din adâncuri,

se vede fundul insulei Beechwood

și îmi simt brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de alge trec pe lângă mine în timp ce cad la fund.

Apoi ies din nou la suprafață, respirând.

Sunt în regulă,

capul meu e în regulă,

nu e nevoie să plângă nimeni pentru mine, nici să-mi poarte de grijă.

Sunt bine,

sunt în viață,

înot spre țărm.

•

Uneori mă întreb dacă realitatea se desparte în două. În Trai de vrăjitor, cartea pe care i-am dat-o lui Gat, există universuri paralele în care aceiași oameni au parte de evenimente diferite. Fiindcă cineva a făcut o alegere diferită sau un accident a avut alte consecințe. Fiecare are câte o dublură în aceste alte lumi. Oameni diferiți în sinele lor profund, oameni care duc vieți diferite și au parte de un noroc diferit.

Variante.

Mă întreb, de exemplu, dacă există o variantă a zilei de azi în care mor sărind de pe stânca aceea. Am parte de o înmormântare la care cenușa îmi este răspândită în vânt pe plaja cea mică. Un milion de bujori înfloriți îmi înconjoară corpul înecat, în timp ce oamenii suspină pătrunși de suferință și vinovăție. Sunt un cadavru frumos.

Mă întreb dacă există altă variantă în care Johnny se rănește, își zdrobește picioarele și spatele de stânci. Nu putem suna la urgență, suntem nevoiți să vâslim înapoi la țărm, cu el având nervii retezați, întins în caiac. Până când vine elicopterul să-l ducă la spital, deja e limpede că n-o să mai meargă niciodată.

Sau altă variantă, în care nu mă mai duc deloc cu Mincinoșii și cu caiacele. Îi las să mă îndepărteze de ei. Se tot duc în diverse locuri fără mine și îmi spun mici minciuni. Distanța dintre noi se mărește puțin câte puțin și, în cele din urmă, idila noastră de peste vară este distrusă pentru totdeauna.

Mi se pare mai mult decât probabil să existe aceste variante.

55.

În noaptea aceea mă trezesc înfrigurată. Mi-am aruncat jos păturile cu picioarele și am fereastra deschisă. Mă ridic prea repede și simt că se învârte camera cu mine.

O amintire.

Mătușa Carrie, plângând. Aplecată, cu mucii curgându-i pe față, fără să se mai deranjeze să-i șteargă. Stă ghemuită, tremură din toate încheieturile, s-ar putea să vomite. Afară e întuneric și ea poartă o bluză albă de bumbac, cu o geacă de vânt pe deasupra – geaca în carouri albastre a lui Johnny.

De ce poartă geaca lui Johnny?

De ce e așa de tristă?

Mă ridic și-mi găsesc un tricou și o pereche de pantofi. Iau lanterna și mă duc spre Cuddledown. Sufrageria e goală, luminată de razele lunii. O mulțime de sticle pe blatul de la bucătărie. Cineva a lăsat un măr tăiat felii, care a început să se înnegrească. Îi simt mirosul.

Mirren e acolo. N-am văzut-o mai devreme. Stă vârâtă sub o cuvertură în dungi, sprijinită de canapea.

— Te-ai trezit, șoptește ea.

— La tine venisem.

— Cum așa?

— Mi-a venit în minte amintirea asta. Cu mătușa Carrie plângând. Purta geaca lui Johnny. Ți-o amintești