— Uneori.

— Dar în vara numărul cincisprezece, când avea tunsoarea aia scurtă?

— Nu, spune Mirren.

— De ce nu dormi? o întreb.

Mirren dă din cap.

— Nu știu.

Mă așez.

— Pot să-ți pun o întrebare?

— Sigur.

— Am nevoie să-mi spui ce s-a întâmplat înainte de accidentul meu. Și după. Întotdeauna îmi spui că nimic important – dar ceva trebuie să mi se fi întâmplat, în afară de faptul că m-am lovit la cap în timp ce înotam singură noaptea.

— Îhî.

— Știi ce?

— Penny spune că doctorii ar prefera să nu tulburăm apele. O să-ți amintești în ritmul tău și nimeni nu trebuie să te forțeze.

— Dar te întreb eu ce s-a întâmplat, Mirren. Am nevoie să știu.

Își lasă capul pe genunchi. Se gândește.

— Ce crezi că s-a întâmplat? mă întreabă în cele din urmă.

— Bănuiesc… bănuiesc că am fost victima vreunei chestii…

Mi-e greu să pronunț cuvintele astea.

— Bănuiesc că am fost violată, atacată sau mai știu eu ce, Doamne ferește. Ăsta-i genul de lucru care-i lasă pe oameni amnezici, nu-i așa?

Mirren își mușcă buzele.

— Nu știu ce să-ți spun, zice.

— Spune-mi ce s-a întâmplat.

— A fost o vară oribilă.

— Cum așa?

— Asta e tot ce pot spune, draga mea Cady.

— De ce nu pleci niciodată din Cuddledown? o întreb dintr-odată. Nu pleci de aici decât ca să te duci la plaja cea mică.

— Am ieșit cu caiacul azi, spune ea.

— Dar ți s-a făcut rău. Suferi de vreo fobie? o întreb. Frica de-a ieși din casă? Agorafobie?

— Nu mă simt bine, Cady, spune Mirren, pe un ton defensiv. Mi-e frig tot timpul, nu mă pot opri din tremurat. Cred că am gâtul carne vie. Dacă te-ai simți în halul ăsta, nici tu n-ai avea chef să ieși din casă, nu?

Mă simt chiar mai rău decât atât mare parte din timp, însă de data asta nu simt nevoia să vorbesc despre durerile mele de cap.

— Ar trebui să-i spunem mătușii Bess, atunci. Să te ducă la doctor.

Mirren scutură din cap.

— E doar o răceală tâmpită de care nu reușesc să scap. Nu-i mare lucru. Vrei să-mi aduci o bere de ghimbir?

Nu-mi vine să o contrazic. Îi aduc o bere și dăm drumul la televizor.

De dimineață, ne trezim cu o roată de cauciuc care atârnă de unul dintre copacii de la Windemere pe post de leagăn. La fel cum atârna leagănul nostru de arțarul de la Clairmont.

Este perfect.

Exact la fel ca leagănul în care mă învârtea bunica Tipper.

Tati.

Bunicul.

Mami.

La fel ca leagănul în care ne sărutam Gat și cu mine în toiul nopții.

Îmi amintesc acum: vara numărul cincisprezece. Johnny, Mirren, Gat și cu mine ne-am înghesuit cu toții în leagănul ăla de la Clairmont. Eram prea mari să încăpem. Ne trăgeam coate și ne tot împingeam unii în alții. Chicoteam și ne plângeam. Ne reproșam unii altora că avem fundurile prea mari. Ne reproșam că unul dintre noi miroase urât și iar ne schimbam poziția.

În sfârșit, ne-am așezat cum trebuie. Însă acum nu ne puteam învârti. Eram atât de înțepeniți în leagăn, încât părea imposibil să ne și mișcăm. Am țipat să vină cineva să ne împingă. Gemenele au trecut pe lângă noi, dar au refuzat să ne ajute. Până la urmă, au ieșit Taft și Will de la Clairmont și ne-au făcut pe plac. Ne-au împins, opintindu-se, astfel încât leagănul a descris un cerc larg. Eram atât de grei, că în clipa în care ne-au dat drumul, am început să ne învârtim mai repede și mai repede, râzând atât de tare, că ne-a luat cu amețeală și ni s-a făcut rău.

Toți patru. Noi, Mincinoșii. Îmi amintesc acum.

•

Noul leagăn arată destul de zdravăn. Nodurile sunt legate cu grijă.

Înăuntrul roții de cauciuc este un plic.

Scrisul de mână al lui Gat: Pentru Cady.

Deschid plicul.

O mulțime de trandafiri sălbatici uscați se risipesc pe jos.

A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fiice frumoase. Le dădea tot ce le doreau inimile și, când au ajuns la vremea măritișului, au fost sărbătorite cu mare fast. Cea mai mică dintre ele a dat naștere unei fetițe, iar regele nu mai putea de bucurie. Curând după aceea, mijlocia a dat naștere unei alte fetițe și din nou s-a sărbătorit din plin.

Ultima, cea mai mare dintre fiice, a dat naștere unor băieți gemeni – dar, din păcate, nu totul s-a petrecut așa cum ar fi fost de sperat. Unul dintre gemeni era o ființă umană, un bebeluș plin de vioiciune, pe când celălalt nu era nici mai mult, nici mai puțin decât un șoarece.

Nu s-a mai sărbătorit. Nu s-au făcut anunțuri.

Fiica regelui era copleșită de rușine. Unul dintre copiii ei nu era decât un animal. N-avea să strălucească, rumen în obraji și binecuvântat, cum era de așteptat din partea membrilor familiei regale.

Copiii au crescut, iar șoricelul, de asemenea. Era înțelept și avea întotdeauna mustățile curate. Era mai deștept și mai curios decât fratele sau verișorii săi.

Și totuși, regelui și reginei nu le provoca decât dezgust. Imediat cum a învățat să se descurce singur, mama sa l-a ridicat în picioare, i-a pus în spate un săculeț cu afine