class="t13">și câteva nuci și l-a trimis să vadă lumea largă.

Șoricelul a plecat bucuros, căci cunoștea destule despre viața la curte ca să știe că, dacă ar fi rămas acasă, n-avea să fie mai mult decât un secret rușinos pentru totdeauna, o sursă de umilință pentru mama sa și oricine care știa despre existenta lui.

Nici măcar nu s-a uitat în urmă la palatul care-i servise drept cămin.

Acolo, nici măcar nume n-ar fi primit vreodată.

Acum era liber să meargă unde vedea cu ochii și să-și facă singur un nume în lumea cea largă.

Și poate,

poate,

avea să se întoarcă într-o bună zi

și să ardă

nenorocitul ăla de palat

din temelii.

PARTEA A PATRA

Uitați-vă, un foc

58.

Uitați-vă.

Un foc.

Acolo, înspre partea de sud a insulei Beechwood. Unde străjuia arțarul deasupra peluzei întinse.

S-a aprins casa. Flăcările se înalță atât de sus, încât se luminează tot cerul.

Nu e nimeni aici care să sară în ajutor.

La mare depărtare, se văd pompierii din Vineyard, croindu-și drum de-a lungul golfului, într-o barcă luminată.

Și mai departe, barca pompierilor din Woods Hole se îndreaptă pufăind spre focul pe care l-am pus noi.

Gat, Johnny, Mirren și cu mine.

Noi am pus focul ăsta și arde din temelii Clairmontul.

Ardem din temelii palatul, palatul regelui care avea trei fiice frumoase.

Noi am pus focul.

Eu, Johnny, Gat și cu Mirren.

Îmi amintesc acum,

într-un șuvoi de imagini care mă izbesc cu atâta violență, încât cad,

plonjez,

legănându-mă spre stâncile din adâncuri,

se vede fundul insulei Beechwood

și îmi simt brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de alge trec pe lângă mine în timp ce cad la fund.

Apoi ies din nou la suprafață, respirând,

și văd Clairmontul arzând.

•

Sunt în patul meu, la Windemere, în primele ore ale zorilor.

Este prima zi din ultima săptămână pe insulă. Mă duc la geam împiedicându-mă, învelită în pătură.

Iată Noua Clairmont. Modernitate cât cuprinde și grădini japoneze.

O văd drept ceea ce este cu adevărat. O casă construită din cenușă. Cenușa vieții pe care bunicul a împărțit-o cu bunica, cenușa arțarului de care stătea legat leagănul de cauciuc, cenușa vechii case victoriene cu verandă și hamac. Noua casă este construită pe mormântul tuturor trofeelor și al simbolurilor familiei: caricaturile The New Yorker, animalele împăiate, pernele brodate, portretele de familie.

Le-am ars pe toate.

Într-o noapte în care bunicul și restul ieșiseră

cu bărcile

din golf,

când personalul avea liber

și noi, Mincinoșii, eram singuri pe insulă,

noi patru am făcut ce ne era teamă să facem.

Am ars nu o casă, ci un simbol.

Am ars un simbol din temelii.

59.

Ușa de la Cuddledown e încuiată. Bat până când apare Johnny, purtând hainele pe care le-a avut azi-noapte.

— Fac ceai pentru snobi, îmi spune.

— Ai dormit îmbrăcat?

— Da.

— Am provocat un incendiu, îi spun, stând încă în prag.

Nu mă vor mai minți. Nu vor mai pleca în diverse locuri fără mine, nu vor mai lua decizii fără mine.

Înțeleg care e povestea noastră acum. Suntem niște criminali. O bandă de patru criminali.

Johnny se uită în ochii mei vreme îndelungată, dar nu scoate un cuvânt. În cele din urmă, se întoarce și se duce în bucătărie. Îl urmez. Johnny toarnă ceaiul fierbinte în cești.

— Ce altceva îți mai amintești? mă întreabă.

Ezit.

Pot să văd focul. Fumul. Cum arăta casa aceea imensă în timp ce ardea.

Știu cu certitudine că noi am pus focul.

Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de unghii ciupită, în timp ce ține o canistră cu benzină.

Picioarele lui Johnny, fugind în jos pe scări dinspre Clairmont spre șopronul pentru bărci.

Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.

Nu. Rectific.

Strălucirea casei sale, arzând din temelii.

Dar acestea sunt amintiri pe care le-am avut și înainte. Acum doar știu cum să le potrivesc.

— Nu totul, îi spun lui Johnny. Știu doar că noi am pus focul. Pot să văd flăcările.

Johnny se întinde pe podeaua bucătăriei, cu brațele deasupra capului.

— Ești în regulă? întreb.

— Sunt înfiorător de obosit, dacă vrei să știi.

Johnny se rostogolește pe burtă, împingându-și nasul în gresia de pe jos.

— Ziceau că n-o să mai vorbească niciodată, mormăie cu nasul în podea. Ziceau că s-a terminat totul și aveau să rupă orice legături.

— Cine?

— Mătușile.

Mă întind pe podea lângă el ca să aud ce spune.

— Mătușile se îmbătau noapte de noapte, murmură Johnny, de parcă i-ar fi fost greu să-și smulgă cuvintele din fundul gâtului. Și erau tot mai furioase, de fiecare dată. Țipau una la alta. Se clătinau pe peluză. Bunicul nu făcea decât să le dea apă la moară. Le-am văzut certându-se din cauza lucrurilor bunicii și a picturilor care atârnau pe pereții din Clairmont – dar în mare parte se certau din cauza proprietăților și a banilor. Bunicul se îmbăta și el, fiindcă așa avea el chef. Iar maică-mea voia să încerc eu să scot bani de la el. Pentru că eu eram băiatul cel mai mare. Mă tot împingea de la spate – nu știu ce voia de la mine. Să fiu tânărul și minunatul moștenitor. Să te vorbesc pe tine de rău, fiindcă erai cea mai mare dintre nepoți. Să fiu tânăra și cultivata speranță a viitorului democrației sau alt rahat