În timp ce vorbește, amintirile îmi invadează craniul cu forța unui bliț, atât de strălucitoare, încât îmi provoacă durere. Tresar și-mi acopăr mâinile cu ochii.

— Ai început să-ți amintești și altele despre foc? mă întreabă cu blândețe. Ți-a revenit memoria?

Închid ochii pentru un moment și mă străduiesc să-mi amintesc.

— Nu, nu despre foc. Dar alte lucruri.

Johnny se întinde și mă ia de mână.

În primăvara de dinainte de vara numărul cincisprezece, mami m-a pus să-i scriu bunicului. Nimic ostentativ. „Mă gândesc la tine și la pierderea pe care ai suferit-o. Sper că ești bine.”

Trimiteam cărți poștale adevărate – aveam un stoc întreg, de-o culoare untoasă, cu numele meu tipărit în partea de sus: Cadence Sinclair Eastman.

Dragă bunicule, tocmai am făcut 5 km pe bicicletă într-o cursă pentru un centru de cercetare a cancerului. Săptămâna viitoare încep tenisul pe echipe. Clubul nostru de lectură citește Întoarcere la Brideshead. Cu dragoste.

— Nu trebuie decât să-i amintești că-ți pasă, îmi spunea mami. Și că ești o persoană bună. Cu educație și perspective, cu care familia se poate mândri.

M-am plâns. Mi se părea atât de fals să-i scriu scrisori. Bineînțeles că îmi păsa. Țineam la bunicul și chiar mă gândeam la el. Dar nu-mi venea să-i scriu telegrame în care să-mi descriu virtuțile din două în două săptămâni.

— E foarte vulnerabil în perioada asta, spunea mami. Suferă mult. Și se gândește la viitor. Iar tu ești prima lui nepoată.

— Johnny e doar cu trei săptămâni mai mic.

— Exact asta vreau și eu să spun. Johnny e băiat și e doar cu trei săptămâni mai mic decât tine. Așa că scrie-i scrisoarea aia.

Am făcut ce m-a rugat.

•

Pe insula Beechwood, în vara numărul cincisprezece, mătușile îi luaseră locul bunicii, făcând gogoșele și fâțâindu-se în jurul bunicului, de parcă la Boston n-ar fi trăit singur de la moartea ei, din octombrie. Dar erau, de asemenea, puse pe harță. Nu mai era bunica să le țină unite și se certau din cauza amintirilor cu ea, a bijuteriilor ei, a hainelor din dulapuri, chiar și a pantofilor ei. Aceste aspecte nu fuseseră și ele rezolvate în octombrie. Sentimentele oamenilor erau prea delicate la vremea aceea. Rămăsese să se rezolve totul la vară. Când am ajuns noi pe insulă, la sfârșitul lui iunie, mătușa Bess făcuse deja inventarul lucrurilor de la Boston care îi aparțineau bunicii și acum se apucase de cele de la Clairmont. Mătușile aveau fiecare câte o copie pe tabletele lor și o consultau cu regularitate.

— Întotdeauna mi-a plăcut ornamentul ăla de brad din jad.

— Sunt surprinsă că-ți amintești de el. Nu ne-ai ajutat niciodată să facem bradul.

— Dar cine crezi că strângea bradul? În fiecare an înveleam ornamentele în șervețele de hârtie.

— Ce martiră.

— Uite cerceii cu perle pe care mi i-a promis mama mie.

— Cei cu perle negre? A spus că mi-i dă mie.

Pe măsură ce treceau zilele de vară, aproape că nu mai puteai face nicio distincție între ele. Ceartă după ceartă, răni vechi care erau din nou zgândărite și peticite cu altele noi.

Variante.

— Să-i spui bunicului cât de mult îți plac fețele de masă brodate, mi-a zis mami.

— Dar nu-mi plac.

— Pe tine n-o să te refuze.

Eram amândouă singure în bucătăria de la Windemere. Mami era beată.

— Mă iubești, nu-i așa, Cadence? Ești tot ce am pe lume acum. N-o să fii și tu ca tati.

— Doar că nu-mi pasă de fețele de masă.

— Și ce, minte-l atunci. Zi-i că îți plac alea din casa de la Boston. Cele crem, cu broderii.

Era mai ușor să-i spun că așa o să fac.

Și mai târziu, i-am spus că am făcut-o.

Dar și mătușa Bess o rugase pe Mirren să facă același lucru,

și niciuna dintre noi

nu s-a dus să se milogească pe lângă bunicul,

pentru amărâtele alea de fețe de masă.

Gat și cu mine ne-am dus să înotăm noaptea. Am stat întinși pe pasarela de lemn, uitându-ne la stele. Ne-am sărutat în pod.

Eram îndrăgostiți.

Mi-a dat o carte. Cu de toate și de toate.

N-am vorbit despre Raquel. Eu nu puteam să-i pun întrebări. El nu mi-a zis nimic.

A fost ziua gemenelor pe 14 iulie și, ca de obicei, s-a făcut masă mare. Stăteam toți, doisprezece oameni, la masa cea lungă pe peluza de la Clairmont. Homari și cartofi cu caviar. Castronașe cu unt topit. Legume proaspete și busuioc. Două torturi, unul de vanilie, altul de ciocolată, așteptau înăuntru, pe blatul de la bucătărie.

Cei mici făceau din ce în ce mai multă gălăgie cu homarii lor, împungându-se cu cleștii și sorbindu-le carnea de pe picioare. Johnny spunea povești. Mirren și cu mine râdeam. Am rămas surprinși când bunicul a venit până la noi, așezându-se între Gat și mine.

— Vreau să vă cer sfatul într-o privință, ne-a spus el. Sfatul unor tineri.

— Suntem niște tineri minunați, din lumea bună, a spus Johnny, așa că ai venit în capătul care trebuie al mesei.

— Vedeți și voi, a zis bunicul, că nu întineresc, în ciuda înfățișării mele de invidiat.

— Da, da, am răspuns eu.

— Thatcher și cu mine punem afacerile în ordine. Mă gândesc să las o bună parte din avere pentru alma mater din care am făcut parte.

— La Harvard? De ce, tată? a întrebat mami, care se postase în spatele lui Mirren.

Bunicul a zâmbit.

— Ca să finanțez un centru studențesc. Îmi vor pune numele în