— Sala Harris Sinclair? s-a aventurat Gat.

— Nuu.

Bunicul a dat din cap.

— Se poate și mai bine de atât. Johnny?

— Centrul Sinclair de Socializare, a spus Johnny, îndesându-și un dovlecel în gură.

— Și gustări, a adăugat Mirren. Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.

Bunicul a lovit cu palma în masă.

— Îmi place cum sună. Nu didactic, ci apreciat de toată lumea. Gata, m-ați convins. Îl sun mâine pe Thatcher. Numele meu va fi pe clădirea favorită a fiecărui student.

— Totuși, va trebui să mori înainte s-o construiască, am spus eu.

— Adevărat. Dar n-o să fii mândră să-mi vezi numele acolo sus când o să fii studentă?

— N-o să mori înainte să ajungem noi studenți, a spus Mirren. N-o să permitem una ca asta.

— Ei, dacă insistați voi – bunicul a înfipt furculița într-o bucățică din coada unui homar de pe farfuria ei și a mâncat-o.

Ne captivase atenția foarte ușor – lui Mirren, lui Johnny și mie – prin puterea pe care ne-o conferise, făcându-ne să ne imaginăm la Harvard, prin faptul că ne ceruse părerea și râsese la glumele noastre. Așa ne trata bunicul întotdeauna.

— Nu ești deloc amuzant, tată, a izbucnit mami. Să atragi și copiii în toată povestea asta.

— Nu suntem copii, i-am zis eu. Înțelegem despre ce e vorba.

— Nu, nu înțelegeți, mi-a răspuns ea, altfel nu i-ați cânta în strună bunicului.

Un fior a traversat întreaga masă. Până și cei mici s-au potolit.

Mătușa Carrie trăia împreună cu Ed. Ei doi cumpărau obiecte de artă, care era posibil să fie sau să nu fie valoroase mai târziu. Johnny și Will mergeau la școli private. Mătușa Carrie deschisese un magazin de bijuterii cu banii ei, însă după câțiva ani, dăduse faliment. Ed câștiga bani suficienți cât să o întrețină, dar mătușa Carrie nu avea un venit al ei. Iar ei doi nu erau căsătoriți. Și el era proprietarul apartamentului lor, nu ea.

Mătușa Bess creștea singură patru copii. Mai avea niște bani, la fel ca mami și mătușa Carrie – dar atunci când divorțase, Brody rămăsese cu casa. Nu mai lucrase de când se căsătorise și, înainte de asta, nu fusese decât asistentă în birourile unei reviste. Mătușa Bess trăia doar din dota pe care o primise, cheltuind și tot cheltuind din ea.

Și acum mami. Afacerea cu crescătoria de câini nu aducea mulți bani, iar tati dorise să vindem casa de la Burlington, ca să poată lua el jumătate din bani. Știam că mami trăiește din dota ei.

Noi.

Noi amândouă trăiam din dota ei.

N-avea să dureze o veșnicie.

Așa că, atunci când bunicul a zis că era posibil să lase banii facultății ca să se construiască un centru studențesc la Harvard și ne ceruse și nouă sfatul, nu dorea de fapt să implice familia în planurile sale financiare.

Nu făcea decât să arunce o amenințare.

Câteva seri mai târziu. Ora de cocteiluri la Clairmont. Începea pe la șase sau șase și jumătate, depinde când începea lumea să urce dealul spre casa cea mare. Bucătăreasa pregătea cina și aranjase pe masă pateu de somon cu niște biscuiței făinoși. Am trecut pe lângă ea și am scos o sticlă de vin alb din frigider pentru mătuși.

Cei mici, după ce fuseseră la plajă toată după-amiaza, erau zoriți să se spele și să se îmbrace în haine curate de Gat, Johnny și Mirren la Red Gate, unde exista un duș în aer liber. Mami și mătușile Bess și Carrie stăteau în jurul măsuței de cafea de la Clairmont.

Tocmai aduceam paharele de vin pentru mătuși, când a intrat bunicul.

— Penny, a spus el, turnându-și niște whisky din sticla de pe bufet, cum vă descurcați tu și Cady la Windemere anul ăsta, cu schimbarea de situație? Bess e îngrijorată că te simți singură.

— N-am spus asta, a zis Bess.

Mătușa Carrie și-a îngustat ochii.

— Ba da, așa ai zis, i-a răspuns bunicul mătușii Bess, apoi mi-a făcut mie semn să iau loc. Mi-ai vorbit despre cele cinci dormitoare, despre bucătăria renovată și cum Penny este singură acum și n-are nevoie de toate astea.

— Așa ai făcut, Bess? a întrebat mami, trăgându-și răsuflarea.

Mătușa Bess n-a răspuns. Și-a mușcat buza, admirând priveliștea pe geam.

— Nu ne simțim singure, i-a spus mami bunicului. Ne place foarte tare la Windemere, nu-i așa, Cady?

Bunicul mi-a zâmbit.

— Ți-e bine acolo, Cady?

Știam ce trebuie să spun.

„Mai mult decât bine, mă simt fantastic. Îmi place la nebunie Windemere, pentru că ai construit-o special pentru mami. Vreau să-mi cresc propriii copii acolo și copiii copiilor mei. Ești minunat, bunicule. Tu ești patriarhul nostru și îți port tot respectul din lume. Sunt atât de fericită să fac parte din familia Sinclair. Este cea mai reușită familie din America.”

Nu trebuia să folosesc exact cuvintele acestea. Dar ideea era să o ajut pe mami să păstreze casa, spunându-i bunicului ce om mare era el, căci lui îi datoram toată fericirea noastră, și să-i amintesc că eu eram viitorul familiei. Noi, familia Sinclair cea foarte americană, ne vom perpetua specia, concepând copii înalți și albi, frumoși și bogați, numai dacă ne-ar lăsa pe mine și pe mami să stăm la Windemere.

Trebuia să-l fac pe bunicul să simtă că deține controlul, acum când se învârtea lumea cu el, din cauză că murise bunica. Trebuia să mă milogesc pe lângă el, lăudându-l, în același timp, și fără să dau semne că aș fi observat agresivitatea din spatele întrebării pe care