Apoi Dr. Stenton se linişti şi suspină uşurat. Toate acestea erau prostii, ar fi trebuit să-i fie ruşine de el însuşi.

Rama nu putea fi alcătuit din materie densă. Nici o masă stelară n-ar fi înaintat atît de mult în Sistemul Solar fără să producă tulburări vizibile cu mult înainte. Ar fi fost afectate orbitele tuturor planetelor; la urma urmei aşa fuseseră descoperite Neptun, Pluto şi Persefona. Nu, era absolut imposibil ca un obiect de genul unui soare stins să se strecoare pe nesimţite.

Într-un fel, era păcat. O întîlnire cu o gaură neagră n-ar fi fost lipsită de interes.

Atît cît ar fi durat…

3. RAMA ŞI SITA

Reuniunea extraordinară a Consiliului Consultativ Spaţial fu scurtă şi furtunoasă. Nici în secolul douăzeci şi doi nu se găsise modalitatea de a-i împiedica pe savanţii bătrîni şi conservatori să ocupe poziţii administrative importante. Mai mult, nu se ştia dacă problema avea să-şi găsească vreodată rezolvarea.

Ca să înrăutăţească şi mai mult lucrurile, funcţia actualului preşedinte al CSS o deţinea Profesorul (Emerit) Olaf Davidson, binecunoscutul astrofizician. Pe Davidson nu-l prea interesau obiecte mai mici decît galaxiile şi nici nu se obosea să-şi ascundă prejudecăţile. Deşi era nevoit să admită că nouăzeci la sută din ştiinţa lui se baza pe observaţiile instrumentelor aflate în spaţiu, situaţia nu-l mulţumea cîtuşi de puţin. În trei rînduri, în răstimpul distinsei sale cariere, sateliţii special lansaţi să-i confirma teoriile făcuseră exact pe dos.

Problema prezentată Consiliului suna suficient de limpede. Nu exista nici o îndoială că Rama era un corp neobişnuit, dar era oare important? În cîteva luni urma să dispară pentru totdeauna, aşa încît nu prea aveau timp să acţioneze. Ocaziile irosite acum n-aveau să mai apară altădată.

Cu o cheltuială de-a dreptul înspăimîntătoare, o sondă spaţială aşteptînd să fie lansată de pe Marte spre Neptun, putea fi reprogramată şi trimisă pe o traiectorie de intercepţie a lui Rama. Speranţa de joncţiune nu exista; avea să fie cea mai rapidă încrucişare cunoscută, cele două obiecte urmînd să treacă unul pe lîngă celălalt cu două sute de mii de kilometri pe oră Rama avea să fie observat amănunţit numai cîteva minute iar din imediata apropiere mai puţin de o secundă. Suficient totuşi să se poată răspunde la multe întrebări, cu instrumente potrivite.

Deşi profesorul Davidson avea păreri extrem de preconcepute faţă de ea, sonda fusese aprobată şi el nu vedea rostul de-a irosi alţi bani. Vorbi cu elocvenţă despre nebunia urmăririi asteroidului, despre necesitatea urgentă a unei rezoluţii la nivel înalt pentru un interferometru lunar care să poată demonstra, o dată pentru totdeauna, renăscuta teorie Big Bang a creaţiei.

Ceea ce constituia o gravă eroare tactică, deoarece principalii trei susţinători ai teoriei Stadiului Modificat erau de asemenea membrii ai Consiliului. În secret, îl aprobau pe profesorul Davidson, considerînd urmărirea asteroidului o risipă inutilă. Totuşi…

Profesorul pierdu la limită cu un singur vot.

După trei luni, sonda spaţială, rebotezată Sita, a fost lansată de pe Phobos, satelitul cel mai apropiat de Marte. Durata zborului era de şapte săptămîni, însă instrumentul a fost conectat la puterea maximă cu numai cinci minute înainte de intercepţie. Simultan, în spaţiu a fost ejectat un grup de camere TV să treacă pe lîngă Rama, filmîndu-l din toate părţile.

Primele imagini, de la o depărtare de zece mii de kilometri, au determinat oprirea tuturor activităţilor. Pe un miliard de ecrane de televiziune a apărut un cilindru mic, lipsit de detalii exterioare, crescînd rapid cu fiece secundă. Cînd şi-a dublat mărimea, nimeni nu a mai putut pretinde că Rama era un corp natural.

Avea formă cilindrică, perfectă geometric, ca ieşită de pe un strung, cu centrele de rotaţie distanţate la 50 km. Extremităţile erau aproape netede, excepţie făcînd o serie de structuri mici, distanţate la circa 20 km în jurul centrului unuia din capete. De la distanţă, în lipsa altei comparaţii mai bune, Rama apărea aproape conic, aidoma unui boiler obişnuit.

Rama crescu pînă ce acoperi ecranele. Suprafaţa era cenuşie, mohorîtă, la fel de puţin spectaculoasă ca şi Luna, lipsită de orice semn exterior cu excepţia unui punct. La jumătatea cilindrului se găsea o pată de un kilometru, de parcă se izbise acolo ceva, cu mulţi ani în urmă şi-l pătase.

Nu se zărea nici o dovadă că şocul ar fi cauzat vreo avarie suprafeţei exterioare. Pata aceea produsese uşoara variaţie a strălucirii, determinînd descoperirea lui Stenton.

Imaginile celorlalte camere de luat vederi nu aduseră alte noutăţi. Totuşi, traiectoriile lor prin cîmpul gravitaţional al lui Rama oferiră încă o informaţie importantă: masa cilindrului.

Era mult prea mică pentru un corp solid. Nimeni nu mai fu surprins, era limpede că Rama trebuia să fie gol.

În sfîrşit, avusese loc întîlnirea aşteptată cu atîta speranţă şi atîta teamă. Omenirea se afla pe punctul să-şi întîmpine primul oaspete venit din stele.

4. RENDEZVOUS

Comandantul Norton îşi reamintea primele transmisii TV, vizionate de atîtea ori în ultimele minute ale întîlnirii. Exista însă un lucru pe care nici un fel de imagine electronică nu-l putea reproduce: mărimea uluitoare a lui Rama.

Coborînd pe un corp natural, precum Luna sau Marte, nu încercase niciodată, o astfel de senzaţie. Oricine se aştepta ca ele să fie mari. Debarcase totuşi şi pe Jupiter VIII, cu puţin mai mare decît Rama ― şi i se păruse destul de neînsemnat.

Paradoxul era uşor de rezolvat. Judecata-i fusese afectată de faptul că acum era vorba de un obiect artificial, de milioane de ori mai greu decît orice reuşise Omul să trimită în spaţiu. Masa lui Rama era de cel puţin zece milioane de milioane de tone; pentru orice astronaut, cifra trezea nu numai respect, ci şi spaimă. Nu-i de mirare că uneori se simţea insignifiant, chiar descurajat, pe măsură ce cilindrul tăiat în metalul fără vîrstă acoperea tot mai mult cerul.

Încerca şi o senzaţie de primejdie, complet inedită pentru el. În toate coborîrile anterioare