O arestare tradiţională mai înseamnă şi pregătirile făcute cu mâini tremurătoare pentru cel ce va fi ridicat: un schimb de rufe, o bucată. De săpun, ceva de mâncare, şi nimeni nu ştie ce trebuie, ce poţi să iei cu tine şi cum e mai bine să te îmbraci, iar agenţii te grăbesc şi te întrerup: „Nu trebuie să luaţi nimic. Acolo o să vă dea mâncare. Acolo e cald”. (Minciuni, bineînţeles. Şi te zoresc doar ca să te înspăimânte.)

  Arestarea tradiţională mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin apartament a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvârle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cizmelor. Şi nu există nimic sfânt în timpul unei percheziţii! Când l-au arestat pe mecanicul Inoşin, în cameră se afla un sicriaş cu corpul copilului său care tocmai murise. Juriştii au aruncat copilul şi au căutat şi în sicriu. Şi trântesc bolnavii din pat, şi le rup pansamentele*. Şi nimic în timpul unei percheziţii

  *Când în anul 1937 a fost distrus institutul doctorului Kazakov. „comisia” a spart recipientele în care se aflau Uzatele inventate de el, deşi în jur fopăiau infirmii vindecaţi sau în curs de vindecare şi implorau să fie păstrate aceste medicamente miraculoase. (Conform versiunii oficiale, lizatele erau socotite otravă – atunci de ce nu le-au păstrat ca probe materiale?)

  N. B.: Note/e din subsolul paginii, marcate cu astei isc, aparţin autorului. Menţionăm că în versiunea românească s-a respectat maniera, uneori originală, a autorului de a ortografia o seamă de cuvinte, sintagme, denumiri de instituţii, evenimente, precum şi noţiuni specifice universului sovietic şi gulagovist (n, t.).

  nu va fi socotit absurd! De la colecţionarul de antichităţi Cetveruhin au confiscat „atâtea file de ucazuri împărăteşti” – şi anume: ucazul privind sfârşitul războiului cu Napoleon, ucazul privind formarea Sfintei Alianţe şi tedeumul împotriva holerei din anul 1830. De la cel mai bun cunoscător al Tibetului, Vostrikov, au confiscat preţioasele manuscrise tibetane vechi (elevii defunctului de-abia le-au smuls de la KGB după 30 de ani!). La arestarea orientalistului Nevski, au capturat manuscrisele tangute1 (iar peste 25 de ani, pentru descifrarea lor, celui dispărut i s-a acordat post-mortem premiul Lenân). Lui Karger i-au sustras arhiva ostiacilor2 de pe Enisei, au interzis scrierea pe^care o inventase pentru ei şi abecedarul, lăsând acest mic popor fără scriere, în limbaj intelectual îţi ia mult timp să descrii toate astea, dar norodul zice despre o percheziţie aşa: caută să culeagă ce n-au semănat.

  Tot ce s-a confiscat este luat şi dus, ba uneori îl silesc chiar pe arestat să ducă – precum pe Nina Alexandrovna Palcinskaia, care a purtat pe umăr sacul cu hârtiile şi scrisorile soţului răposat, un mare inginer rus veşnic activ – să ducă, deci, în spate până la ei, în gura lor larg deschisă, pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere.

  Iar pentru cei care au rămas după arestare, aceasta înseamnă trena lungă a unei vieţi întoarse pe dos, a unei vieţi distruse. Şi încercarea de a duce celui arestat pachete. Dar de la toate ghişeele îţi răspundeau nişte voci care parcă lătrau: „Ăsta nu figurează aici”, „Ăsta nu este!” Şi ca să ajungi la acest ghişeu, în zilele cumplite ale Leningradului, trebuia să te înghesui la coadă cinci zile şi cinci nopţi. Şi poate doar peste şase luni – un an, arestatul va da el însuşi un semn de viaţă ori ţi se va arunca de la ghişeu: „Fără drept de corespsondenţă”. Iar asta înseamnă – pentru totdeauna. „Fără drept de corespondenţă” înseamnă aproape sigur: împuşcat.

  Într-un cuvânt, „noi trăim în condiţii blestemate, când un om dispare fără urmă şi fiinţele cele mai dragi, soţia ţi mama. Ani de zile nu ştiu ce s-a întâmplat cu el”. Este just? Nu? Aceste rânduri le-a scris Lenin în anul 1910 în necrologul lui BabuşkinS. Dar trebuie s-o spunem pe şleau: Babuşkin însoţea un transport de arme pentru răscoală şi chiar cu ele a fost împuşcat. El ştia ce riscă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre noi, nişte mieluşei.

  Aceasta este imaginea noastră despre arestare.

  Este indiscutabil că la noi este preferată arestarea nocturnă de tipul celei descrise, pentru că ea prezintă avantaje importante. Toţi locatarii apartamentului sunt sugrumaţi de spaimă chiar de la cea dintâi bătaie în uşă. Arestatul este smuls din căldura aşternutului, este încă stăpânit de neputinţa stării de somnolenţă, mintea îi este tulbure. La arestările de noapte, agenţii securităţii statului sunt în superioritate numerică: sosesc câţiva, înarmaţi, împotriva unuia singur, care nici nu s-a încheiat la pantaloni; în timpul pregătirilor şi al percheziţiei în mod sigur mulţimea de eventuali susţinători ai vicitimei nu se va aduna la intrarea în clădire. Succesiunea fără grabă a descinderilor într-un apartament, pe urmă în altul, mâine în cel de al treilea şi al patrulea, oferă posibilitatea de a folosi corect personalul operativ şi de a băga la închisoare.

  Un număr de cetăţeni ai oraşului considerabil mai mare decât totalul acelui personal.

  Arestările nocturne mai au şi avantajul că nici casele vecine, nici străzile oraşului nu văd câţi oameni au fost ridicaţi într-o noapte. Speriindu-i pe vecinii cei mai apropiaţi, aceste arestări nu constituie un eveniment pentru cei mai îndepărtaţi. Ca şi când nici n-ar fi existat. Pe aceeaşi bandă de asfalt, pe care noaptea forfotesc într-un du-te-vino continuu dubele, transportând arestaţi şi deţinuţi, ziua defilează generaţia tânără cu steaguri şi flori şi cântă marşuri pline de voioşie şi optimism.

  Aresluitor/i însă, al căror serviciu constă exclusiv din arestări, pentru care spaimele arestaţilor devin plicticoase prin repetiţie, au o concepţie mult mai largă despre operaţiunea de arestare. Ei au o teorie întreagă, să nu aveţi naivitatea şi să credeţi că nu au. Arestologia este un