— Înţeleg, spune el simplu.

  Mi se pare că sesizez umbra unui zâmbet în expresia lui, dar nu sunt sigură.

  — Vrei să iei loc? spune şi mă îndrumă spre o canapea din piele albă, în formă de L.

  Biroul lui e mult prea mare pentru un singur om. În faţa ferestrelor înalte se află un birou din lemn de culoare închisă, cu aspect modern, în jurul căruia ar putea să se aşeze confortabil, ca la masa din sufragerie, vreo şase inşi. Se asortează cu măsuţa de cafea de lângă sofa. În rest, totul e alb – tavan, podea şi pereţi, exceptând peretele de lângă uşă, pe care sunt atârnate, ca într-un mozaic, cam treizeci şi şase de picturi mici, într-un aranjament pătrat. Sunt superbe – o serie de obiecte banale, pictate cu atâta minuţiozitate încât ai zice că sunt fotografii. Etalate laolaltă, îţi taie respiraţia.

  — Un artist local. Trouton, spune Grey când îmi surprinde privirea.

  — Sunt încântătoare. Ordinarul ridicat la rang de extraordinar murmur, distrasă atât de el, cât şi de picturi.

  El îşi lasă capul într-o parte şi mă priveşte cu atenţie.

  — Sunt întru totul de acord, domnişoară Steele, răspunde cu o voce catifelată şi, dintr-un motiv inexplicabil, simt că roşesc.

  În afară de picturi, restul biroului este rece, curat şi aseptic. Mă întreb dacă reflectă personalitatea acestui Adonis care se cufundă cu graţie într-unul dintre fotoliile din piele albă din faţa mea. Îmi scutur capul, tulburată de direcţia în care mi-au luat-o gândurile, şi scot din rucsac întrebările pregătite de Kate. Apoi, vreau să aranjez reportofonul şi mă dovedesc teribil de neîndemânatică, scăpându-l de două ori pe măsuţa de cafea din faţa mea. Domnul Grey nu zice nimic, aşteptând cu răbdare – sper – În timp ce eu devin tot mai stânjenită şi agitată. Când îmi adun curajul ca să mă uit la el, văd că mă priveşte, cu o mână aşezată relaxat în poală, iar cu cealaltă cuprinzându-şi bărbia şi plimbându-şi degetul arătător lung peste buze. Cred că încearcă să-şi înăbuşe un zâmbet.

  — S-cuze, mă bâlbâi eu. Nu sunt obişnuită cu asta.

  — Relaxează-te, domnişoară Steele, spuse el.

  — Vă deranjează dacă vă înregistrez răspunsurile?

  — După ce te-ai chinuit atât să pregăteşti reportofonul, te-ai gândit să mă întrebi asta?

  Roşesc. Mă tachinează? Sper. Clipesc către el, nefiind sigură ce să-i spun şi cred că i se face milă de mine, pentru că se îndură:

  — Nu, nu mă deranjează.

  — V-a explicat Kate, adică domnişoara Kavanagh, pentru ce este interviul?

  — Da. Va apărea în ziarul studenţesc, în numărul dedicat absolvirii, iar eu voi ţine o prelegere în faţa absolvenţilor, la ceremonia de sfârşit de an.

  Oh! Asta-i o noutate pentru mine – gândul că cineva nu cu mult mai vârstinc decât mine – bine, poate cu vreo şase ani şi, în regulă, un tip de mega succes, dar totuşi – ar urma să-mi înmâneze diploma. Mă încrunt, încercând să-mi revin.

  — Bun, zic şi înghit în sec, agitată. Aş avea câteva întrebări, domnule Grey.

  Îmi netezesc o buclă rebelă şi o dau pe după ureche.

  — Mă gândeam eu, spune el, cu faţa lipsită de orice expresie.

  Face mişto de mine. Când îmi dau seama de asta, roşesc, mă îndrept de spate şi-mi ridic umerii, într-o încercare de a părea mai înaltă şi mai intimidantă. Apăs butonul reportofonului, încercând să-mi iau un aer profesional.

  — Sunteţi foarte tânăr ca să fi ridicat un asemenea imperiu. Cărui fapt vă datoraţi succesul?

  Mă uit la el. Are un zâmbet melancolic, dar pare vag dezamăgit.

  — Afacerile înseamnă oameni, domnişoară Steele, iar eu mă pricep foarte bine să apreciez oamenii. Ştiu ce-i sensibilizează, ştiu ce-i face să înflorească, ce nu, ce îi inspiră şi cum să-i stimulez. Am angajat o echipă excepţională, pe care o recompensez bine.

  Se opreşte şi mă fixează cu privirea lui cenuşie.

  — Sunt încredinţat că, pentru a obţine succesul în orice schemă, trebuie să ajungi în postura de a stăpâni acea schemă, de a-i cunoaşte toate dedesubturile, toate detaliile. Muncesc mult, foarte mult ca să fac asta. Iau decizii bazându-mă pe logică şi pe fapte. Am un instinct natural care mă ajută să depistez şi să încurajez o idee bună şi solidă, eu şi nişte oameni buni. Esenţa se rezumă întotdeauna la oamenii buni.

  — Ponte sunteţi doar norocos.

  Asta nu e pe lista lui Kate – dar individul e prea arogant. Ochii lui se aprind, surprinşi.

  — Nu subscriu ideii de noroc sau şansă, domnişoară Steele. Cu cât muncesc mai mult, cu atât se pare că am mai mult noroc. Serios vorbind, înseamnă să ai oamenii potriviţi în echipă şi să le direcţionezi energiile în mod corespunzător. Cred că Harvey Firestone a spus – „creşterea şi dezvoltarea oamenilor este cea mai importantă deviză a leadershipului”.

  — Păreţi a fi un maniac al controlului.

  Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri.

  — Oh, exercit controlul asupra tuturor lucrurilor, domnişoară Steele, spune el fără nici o umbră de umor în zâmbet.

  Mă uit la el, iar el îmi susţine privirea neabătut, impasibil. Pulsul mi se accelerează, iar faţa mi se înroşeşte din nou.

  De ce are un efect atât de neliniştitor asupra mea? Poate faptul că arată copleşitor de bine? Felul intens în care mă privesc ochii lui? Felul cum îşi mângâie buza de jos cu indexul? Ce bine-ar fi dacă ar înceta să facă asta!

  — În plus, poţi să dobândeşti o putere imensă dacă te asiguri pe tine însuţi, în reveriile tale secrete, că ai fost născut ca să controlezi lucrurile, continuă el cu o voce blândă.

  — Aveţi senzaţia că deţineţi o putere imensă?

  Maniac al controlului.

  — Am peste patruzeci de mii de