angajaţi, domnişoară Steele. Asta îmi dă un anumit sentiment de responsabilitate – putere, dacă vrei. Dacă ar fi să decid că nu mai sunt interesat de afacerea de telecomunicaţii şi aş vinde-o, după cel mult o lună, douăzeci de mii de oameni ar avea dificultăţi cu achitarea creditelor ipotecare.

  Rămân cu gura căscată, uluită de lipsa lui de modestie.

  — Nu aveţi un consiliu de conducere în faţa căruia să daţi socoteală? întreb, dezgustată.

  — Sunt proprietarul companiei. Nu am de dat socoteală niciunui consiliu.

  Ridică o sprânceană spre mine. Bineînţeles că, dacă m-aş fi pregătit cât de cât, aş fi ştiut asta. Dar, fir-ar să fie, e chiar arogant. Schimb tactica.

  — În afară de munca dumneavoastră, vă mai interesează şi altceva?

  — Mă interesează diverse lucruri, domnişoară Steele.

  Umbra unui zâmbet îi atinge buzele.

  — Foarte diverse.

  Şi, din cine ştie ce motiv, privirea lui fixă mă zăpăceşte şi îmi ridică temperatura. Un gând şăgalnic îi aprinde ochii.

  — Dar, dacă munciţi atât de mult, cum vă relaxaţi?

  — Să mă relaxez?

  Zâmbeşte, arătându-şi dinţii albi, fără cusur. Respiraţia mi se opreşte. Chiar că e frumos. Nimeni n-ar trebui să arate aşa de bine.

  — Păi, ca să mă „relaxez”, cum zici tu – navighez, zbor, mă răsfăţ cu diferite activităţi fizice.

  Se foieşte în fotoliu.

  — Sunt un om foarte bogat, domnişoară Steele, şi am hobby-uri foarte costisitoare şi captivante.

  Arunc o privire fugară la întrebările lui Kate, vrând să scap de subiectul asta.

  — Investiţi în manufacturare. De ce în asta? întreb.

  De ce mă face să mă simt atât de inconfortabil?

  — Îmi place să construiesc lucruri. Îmi place să ştiu cum funcţionează lucrurile: ce le pune în mişcare, cum să le construiesc şi să le dezasamblez. Şi iubesc navele. Ce pot să mai spun?

  — Acum mi s-a părut că v-am auzit vorbind inima, nu logica şi faptele.

  Gura i se strâmbă puţin şi se uită lung la mine, cântărindu-mă.

  — Posibil. Deşi există oameni care ar putea să spună că nu am inimă.

  — De ce ar spune una ca asta?

  — Pentru că mă cunosc bine.

  Buzele i se curbează într-un zâmbet ambiguu.

  — Ar spune prietenii dumneavoastră că sunteţi uşor de cunoscut?

  Şi regret întrebarea de îndată ce am rostit-o. Nu e pe lista lui Kate.

  — Sunt o persoană foarte discretă, domnişoară Steele. Mă străduiesc cât pot să-mi protejez intimitatea. Nu dau interviuri prea des…

  — De ce aţi acceptat să-l acordaţi pe ăsta?

  — Pentru că sunt un binefăcător al universităţii şi, după toate aparenţele, n-am reuşit să scap de insistenţele domnişoarei Kavanagh. M-a bătut la cap pe mine, i-a bătut la cap pe angajaţii mei de la PR şi admir genul ăsta de tenacitate.

  Ştiu cât de tenace poate fi Kate. De-aia stau aici şi mă foiesc stingherită sub privirea lui pătrunzătoare, în loc să fi stat acasă, să studiez pentru examene.

  — Investiţi, de asemenea, în tehnologiile agricole. De ce sunteţi interesat de acest domeniu?

  — Nu putem să mâncăm bani, domnişoară Steele, şi sunt prea mulţi oameni pe această planetă care nu au ce să mănânce.

  — Sună foarte filantropic. E un lucru care vă pasionează? Să-i hrăniţi pe cei sărmani?

  El ridică din umeri evaziv.

  — E doar abilitate în afaceri, murmură, deşi cred că e nesincer.

  Nu are nici o noimă… să-i hrăneşti pe cei sărmani? Nu văd ce beneficii financiare ar putea ieşi de aici – doar frumuseţea unui ideal. Arunc o privire la următoarea întrebare, derutată de atitudinea lui.

  — Aveţi o filosofie? Dacă da, care este ea?

  — Nu am o filosofie ca atare. Poate un principiu călăuzitor – cel enunţat de Carnegie: „Un om care dobândeşte capacitatea de intra în deplina posesie a propriei sale minţi poate să ia posesia oricărui alt lucru, pe care este îndreptăţit să-l posede” Sunt un tip neobişnuit, motivat. Îmi place să exercit control: asupra mea şi asupra celor din jurul meu.

  — Deci, vreţi să posedaţi lucruri?

  Eşti un maniac al controlului.

  — Vreau să merit să le posed, dar da, în esenţă, vreau.

  — Lăsaţi impresia că vorbiţi precum cumpărătorul final.

  — Păi, sunt.

  Zâmbeşte, dar zâmbetul nu-i atinge ochii. Din nou, chestia nula intră în contradicţie cu imaginea cuiva care vrea să hrănească omenirea, aşa că nu mă pot abţine să nu mă gândesc că noi, de fapt, vorbim despre altceva, dar să mă bată sfântul dacă pricep despre ce anume. Înghit în sec cu mare greutate. Temperatura în cameră creşte sau doar mi se pare. Nu vreau decât să se termine odată acest interviu. Cu siguranţă, Kate are acum suficient material. Mă uit la următoarea întrebare.

  — Aţi fost adoptat. Cât de mult credeţi că a influenţat acest lucru felul în care sunteţi acum?

  Oh, asta-i o întrebare personală. Mă uit la el, sperând că nu se simte ofensat. Văd că ridică din sprâncene.

  — Nu am de unde să ştiu.

  Interesul meu e stârnit.

  — Câţi ani aveaţi când aţi fost adoptat?

  — Asta e o informaţie cu caracter public, domnişoară Steele.

  O spune pe un ton sever. Eh, la naiba! Da, desigur – dacă aş fi ştiut că o să iau interviul ăsta, m-aş fi pregătit cât de cât. Tulburată, trec rapid mai departe.

  — De dragul muncii, trebuie să vă sacrificaţi viaţa de familie.

  — Asta nu e o întrebare, răspunde el scurt şi la obiect.

  — Scuze.

  Mă simt jenată; mă face să mă simt ca un copil neastâmpărat, încerc din nou.

  — Aţi fost nevoit să vă sacrificaţi viaţa de familie din cauza muncii dumneavoastră?

  — Am o familie. Am un frate şi o soră, şi doi părinţi