O expresie de animal de pradă se întipări pe chipul bătrânei. Ridică mâna dreaptă şi o apropie de gâtul lui Paul. Băiatul prinse cu coada ochiului o scânteiere metalică şi vru să-şi mişte capul.

  — Stai! Se răsti bătrâna.

  Glasul, din nou! O privi nemişcat.

  — Gom jabbarul e la gâtul tău, vorbi ea. Gom jabbarul, duşmanul suprem. Un ac cu vârful otrăvit. Nu! Să nu faci nici o mişcare, otrava nu iartă.

  Paul îşi simţi gâtlejul uscat, încercă să înghită. Nu izbutea să-şi ia ochii de pe chipul zbârcit al bătrânei, de la ochii scăpărători, de la gingiile decolorate şi dinţii argintii, de metal, ce scânteiau la fiecare cuvânt pe care-l rostea.

  — Un fiu de Duce trebuie să se priceapă la otrăvuri, zise ea. Aşa cer vremurile în care trăim, nu? Le ştii pe toate, fireşte… Musky, otrava pentru băuturi. Aumas, otrava pentru mâncăruri. Otrăvurile rapide, otrăvurile lente şi toată gama de otrăvuri intermediare. Astăzi ai să faci cunoştinţă cu una nouă: gom jabbar. Otrava care nu ucide decât animalele.

  Mândria birui frica lui Paul.

  — Insinuezi că fiul unui duce ar fi un animal? Şuieră el.

  — Insinuez, să zicem, că ai putea fi om, replică bătrâna. Gata! Nu cumva să mai mişti. Sunt bătrână, dar mâna mea va apuca să-ţi înfigă acul în gât înainte de a putea să-mi scapi.

  — Cine eşti? Şopti Paul. Cum de-ai reuşit s-o faci pe mama să mă lase singur cu tine? Eşti din neamul lui Harkonnen?

  — Harkonnen? Cerule, nu! Acum taci!

  Un deget uscat îi atinse gâtul. Paul îşi înăbuşi imboldul involuntar de a sări în lături.

  — Bine, zise bătrâna. Ai trecut de prima încercare. Să-ţi spun ce urmează: dacă scoţi mâna din cutie, mori. Asta-i singura regulă. Lasă-ţi mâna în cutie şi vei trăi. Trage-o afară şi vei muri.

  Paul respiră adânc, ca să-şi potolească tremurul.

  — Un singur strigăt al meu ar fi de-ajuns ca servitorii noştri să năvălească aici şi să mori tu.

  — Servitorii nu vor trece de maică-ta, care stă de strajă la uşă. Fii sigur de asta. Maică-ta a supravieţuit aceleiaşi încercări. Acum e rândul tău. Ar trebui să te simţi mândru… Se-ntâmplă foarte rar să-i încercăm astfel pe copiii de sex masculin.

  Curiozitatea reduse frica lui Paul la un nivel suportabil. În vocea bătrânei auzise, fără îndoială, adevărul. Dacă mama sa stătea într-adevăr de pază la uşă… dacă era într-adevăr vorba de o încercare… Dar, orice-ar fi fost, n-avea scăpare. Era prizonierul mâinii care-i atingea gâtul, prizonierul gom jabbarului. Îşi aminti cuvintele Litaniei împotriva Fricii, incantaţia din ritualul Bene Gesserit pe care o învăţase de la mama sa.

  „Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.”

  Îşi regăsi calmul şi spuse:

  — Dă-i drumul, bătrâno!

  — Bătrâno! Croncăni ea. Nu s-ar spune că-ţi lipseşte curajul. Ei bine, vom vedea, domnişorule! (Se aplecă la urechea lui şi şopti): Vei simţi durere în mâna din cutie. Suferinţă. Dar ia aminte! De-ţi tragi mâna îţi voi străpunge gâtul cu gom jabbarul – iar moartea va veni la fel de iute ca securea călăului. Retrage-ţi mâna şi gom jabbarul îţi ia viaţa. Ai înţeles?

  — Ce-i în cutie?

  — Suferinţă.

  Furnicăturile din mână se accentuară. Paul îşi strânse buzele. Ce fel de încercare-i asta? Se întrebă. Furnicăturile se transformară în mâncărime.

  Bătrâna spuse:

  — Ai auzit de animalele care-şi retează cu colţii laba ca să scape din capcană? Un vicleşug demn de un animal. Omul însă trebuie să rămână în capcană, să îndure suferinţa şi să se prefacă mort, ca să-l nimicească apoi pe cel ce-i ameninţă întreaga specie.

  Mâncărimea deveni usturime, apoi arsură uşoară.

  — Pentru ce faci asta? Întrebă Paul.

  — Ca să aflu dacă eşti om. Taci!

  Paul îşi încleştă pumnul mâinii stângi, în timp ce senzaţia de arsură din cealaltă mână creştea. Creştea încet: căldură peste căldură… peste căldură. Îşi simţi unghiile mâini libere înfigându-se în palmă. Încercă să îndoaie degetele de la mâna care luase foc, dar degetele nu voiră să-l asculte.

  — Arde! Bolborosi.

  — Taci!

  Durerea începu să-i palpite în susul braţului. Fruntea i se acoperi de sudoare. Fiecare fibră a trupului îi striga să-şi tragă mâna din puţul cu flăcări… dar… gom jabbarul! Fără să-şi mişte capul, trase cu coada ochiului spre acul otrăvit care pândea în dreptul gâtului. Îşi dădu seama că respiră sacadat, încercă să-şi domolească ritmul respiraţiei, dar nu izbuti.

  Suferinţă!

  Lumea din jurul lui rămase pustie. Nu mai era nimic, decât mâna care agoniza şi, la câţiva centimetri de el, chipul brăzdat de riduri care îl sfredelea cu privirea.

  Avea buzele atât de uscate, încât nu îndrăznea să le întredeschidă.

  Arde! Arde!

  I se păru că simte pielea mâinii plesnind, carbonizându-se, că sub ea carnea se desprinde şi cade, dezvelind oasele calcinate.

  Arsura încetă.

  Ca la comanda unui buton, durerea conteni.

  Paul îşi simţi braţul drept tremurând spasmodic şi trupul scăldat în sudoare.

  — Ajunge, murmură bătrâna. Kull wahad! Nici un copil de sex feminin n-a rezistat vreodată atâta timp. Cred că voiam să nu izbuteşti. (Se lăsă pe spate şi luă gom jabbarul de la gâtul lui Paul.) Scoate-ţi mâna, tinere om şi priveşte-o!

  Paul îşi înăbuşi un fior dureros, privi golul negru pe care mâna sa părea că nu vrea să-l părăsească. Amintirea proaspătă a suferinţei îi împiedica orice mişcare. Raţiunea îi spunea că avea să scoată din cutie un