— Scoate-o! Se răsti bătrâna.

  Îşi smulse mâna din cutie şi-o privi înmărmurit. Nici un semn. Carnea nu purta nici o urmă a torturii. Ridică mâna, o răsuci, îndoi degetele.

  — Durere prin inducţie nervoasă, explică bătrâna. Nu ne putem îngădui să schilodim fiinţe cu potenţial uman. Ah, ce n-ar da unii să afle secretul cutiei!

  Ascunse obiectul sub rasă.

  — Dar durerea… rosti Paul.

  — Durerea! Pufni ea. Un om trebuie să-şi stăpânească fiecare nerv.

  Paul simţi durere în mâna stângă. Îşi descleştă degetele, privi cele patru urme însângerate lăsate de unghiile care îi muşcaseră palma. Lăsă mâna în jos şi se uită la bătrână.

  — I-ai făcut asta şi mamei?

  — Ai cernut vreodată nisip printr-o sită? Întrebă ea.

  Fulgerarea tangenţială a întrebării ricoşă în mintea lui la un nivel superior al conştiinţei. Nisip printr-o sită. Încuviinţă, dând din cap.

  — Noi, cele din Bene Gesserit, cernem oamenii ca să descoperim fiinţele umane.

  Paul ridică mâna dreaptă, reînviind amintirea suferinţei.

  — Şi asta-i tot?… Suferinţă! Atâta tot?

  — Ţi-am observat reacţia la suferinţă, băiete. Suferinţa nu-i decât axa încercării. Maică-ta te-a învăţat cum observăm noi. Am văzut semnele învăţăturilor ei. Asta e încercarea noastră: criză şi observaţie.

  Paul desluşi în glasul ei confirmarea celor rostite şi spuse:

  — Adevărat!

  Bătrâna îl privi lung. Percepe adevărul! El să fie? Să fie într-adevăr el? Apoi gândi: „Speranţa întunecă observaţia!” şi îşi înăbuşi emoţia.

  — Văd că ştii când oamenii cred ceea ce spun.

  — Ştiu.

  În vocea lui răzbătură armonicile capacităţilor verificate de experienţă şi ea le auzi. Rosti cu glas surd:

  — Poate că eşti Kwisatz Haderach. Stai jos, frate mic. Aşează-te aici, la picioarele mele.

  — Prefer poziţia în care mă aflu.

  — Şi maică-ta a şezut cândva lângă mine.

  — Eu nu sunt mama.

  — Ne cam deteşti, nu-i aşa? (Îşi întoarse capul spre uşă şi strigă:) Jessica!

  Uşa se deschise brusc şi mama lui Paul apăru în prag, privind în încăpere cu ochi de cremene. Îşi văzu fiul şi privirea i se îmblânzi. Reuşi să schiţeze un zâmbet.

  — Jessica, ai încetat vreodată să mă urăşti? I se adresă bătrâna.

  — Te iubesc şi te urăsc deopotrivă, răspunse Jessica. Ura, pentru suferinţa pe care n-am s-o uit niciodată. Dragostea este…

  — Este, pur şi simplu, o întrerupse bătrâna, dar glasul îi suna blând. Poţi rămâne acum, dar să nu vorbeşti. Închide uşa şi ai grijă să nu ne stingherească nimeni.

  Jessica intră în cameră, închise uşa şi rămase cu spatele rezemat de ea. Fiul meu trăieşte şi e… fiinţă umană. Ştiam că-i aşa… dar… trăieşte. Acum pot trăi şi eu mai departe. Simţi în spate suprafaţa compactă, reală, a uşii. Întreaga încăpere, cu tot ce se afla în ea, i se păru deodată palpabilă, pătrunzându-i simţurile.

  Fiul meu trăieşte.

  Paul îşi privi mama. A spus adevărul. Ar fi vrut să iasă, să rămână singur şi să se poată gândi la tot ce se întâmplase, dar îşi dădu seama că nu va putea pleca decât când i se va permite. Bătrâna reuşise să-l subjuge… Amândouă au spus adevărul. Mama sa fusese supusă aceleiaşi încercări. Toate astea aveau un scop, un ţel. Un ţel cumplit… căci suferinţa şi frica fuseseră şi ele cumplite. Ştia ce erau ţelurile cumplite. Erau ţeluri în calea cărora nu putea sta nimic. Erau ţeluri care-şi aveau propria existenţă, propria necesitate. Simţi că devenise prizonierul unui ţel cumplit. Dar nu ştia care era ţelul acesta cumplit.

  — Băiete, spuse bătrâna, poate că într-o zi va trebui să stai şi tu de partea cealaltă a unei uşi. Şi aceea va fi tot o încercare.

  Paul îşi privi mâna care trecuse prin suferinţă, apoi se uită la Cucernica Maică. Desluşise în vocea ei ceva necunoscut, o sonoritate pe care încă n-o sesizase la nici un alt glas. Cuvintele ei se conturaseră parcă într-un nimb de lumină. Distincte, materiale. Avu senzaţia că răspunsurile pe care bătrâna i le-ar putea da acum la orice întrebări, ar fi în stare să-l înalţe din lumea lui de carne către ceva mult mai măreţ.

  — De ce testaţi fiinţele umane? O întrebă.

  — Ca să-i eliberăm pe oameni.

  — Să-i eliberaţi?

  — Odinioară, oamenii au pus maşinile să gândească pentru ei, sperând că astfel se vor elibera. Singurul rezultat a fost că alţi oameni cu maşini i-au înrobit.

  — Să nu-ţi faci maşină după asemănarea minţii omului”, cită Paul.

  — Da, aceasta a fost deviza Jihadului Butlerian, reprodusă şi în Biblia Catolică Portocalie. Dar Biblia ar fi trebuit să spună: „Să nu-ţi faci maşină care să imite mintea umană”. L-ai studiat pe mentatul aflat în slujba voastră?

  — Am studiat cu Thufir Hawat.

  — Marea Răscoală ne-a luat cârjele şi a silit mintea umană să se dezvolte. Au luat fiinţă şcoli menite să educe şi să antreneze talentele umane.

  — Şcolile Bene Gesserit? *

  *Şcoală de educaţie şi antrenament fizic şi mintal rezervată iniţial elevilor de sex feminin.

  Ea încuviinţă din cap.

  — Au supravieţuit doar două dintre şcolile străvechi: Bene Gesseritul şi Ghilda Spaţială. Ghilda, pare-se, pune accentul mai ales pe matematicile pure. Funcţia Bene Gesseritului este cu totul alta.

  — Politica, rosti Paul.

  — Kull wahad! Exclamă bătrâna.

  O fulgeră din ochi pe Jessica.

  — Nu i-am spus nimic, Cuvioşia-Ta.

  Cucernica Maică se întoarse iarăşi spre Paul.

  — Ai ghicit fără să ai la îndemână prea multe indicii. Aşa este. Politica. Prima şcoală Bene Gesserit a fost întemeiată de persoane care au întrevăzut necesitatea continuităţii problemelor umane. Persoanele acelea şi-au dat seama că o asemenea continuitate nu poate exista decât dacă se separă specia umană de specia animală… prin selecţie artificială.

  Pentru Paul, cuvintele Cucernicei Maici îşi pierdură brusc claritatea. Se simţi rănit în