ceea ce mama lui numea instinctul său de dreptate. Nu pentru că bătrâna ar fi minţit. Nu încăpea îndoială, credea ce spune. Nu, era ceva mai adânc, ceva legat de ţelul cumplit.

  — Dar mama mi-a spus că multe surori Bene Gesserit nu-şi cunosc ascendenţa, zise el.

  — Arhivele noastre păstrează evidenţa tuturor liniilor genetice. Maică-ta ştie că se trage sau dintr-un neam Bene Gesserit, sau dintr-un neam acceptat de Bene Gesserit.

  — Atunci cum de nu ştie cine-s părinţii ei?

  — Unii au voie să ştie… Cei mai mulţi, nu. S-ar putea, de pildă, să se fi urmărit împerecherea ei cu o rudă apropiată, pentru a se consolida dominanta unei anumite însuşiri genetice. Avem multe motive.

  Paul simţi iarăşi ofensa adusă dreptăţii.

  — Vă asumaţi dreptul la o mulţime de decizii, rosti el.

  Cucernica Maică îl ţintui cu privirea, întrebându-se: Am desluşit cumva critică în glasul lui?

  — Purtăm o povară grea, zise.

  Paul simţi că şocul încercării se estompează cu repeziciune. Îşi aţinti privirea în ochii bătrânei şi spuse:

  — Zici că s-ar putea să fiu… Kwisatz Haderach. Ce-i asta? Un gom jabbar uman?

  — Paul! Interveni Jessica. Nu vorbi pe tonul ăsta cu…

  — Dă-mi voie, Jessica, o întrerupse bătrâna. Băiete, ai auzit vreodată de drogul Dreptvorbitoarelor?

  — E un narcotic care amplifică puterea de a detecta neadevărul, răspunse Paul. Mi-a spus mama.

  — Ai asistat vreodată la Transa Adevărului?

  Paul clătină din cap.

  — Nu.

  — Drogul e periculos, dar conferă într-adevăr putere. Sub efectul drogului, Dreptvorbitoarea poate să viziteze multe locuri din memoria ei – din memoria trupului ei. Noi, Dreptvorbitoarele, cunoaştem multe dintre căile trecutului… dar numai căi feminine. (În glasul bătrânei se strecură o undă de mâhnire.) Există însă un loc în care nici o Dreptvorbitoare nu poate să ajungă. Locul acela ne respinge, ne îngrozeşte. Dar se spune că va veni ziua în care un bărbat îşi va descoperi, în binecuvântarea drogului… ochiul interior. El va vedea ceea ce n-a văzut încă niciuna dintre noi: ambele trecuturi – cel masculin şi cel feminin.

  — Pe bărbatul acesta îl numiţi Kwisatz Haderach?

  — Da. Kwisatz Haderach: cel care poate fi în mai multe locuri deodată. Mulţi bărbaţi au încercat drogul… foarte mulţi. Dar niciunul n-a reuşit.

  — Au încercat şi au dat greş? Cu toţii?

  — O, nu, murmură bătrâna, clătinând din cap. Au încercat şi au murit.

 Chapter 2

  Încercarea de a-l înţelege pe Muad'Dib fără a-i înţelege duşmanii de moarte, Harkonnenii, este asemenea încercării de a afla Adevărul fără a cunoaşte Minciuna. Este ca încercarea de a vedea Lumina fără a şti ce-i întunericul. Este cu neputinţă.

  Fragment din Manualul lui Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  ERA O LUME, un glob sculptat, cufundat pe jumătate în umbră, rotindu-se sub loviturile domoale ale unei mâini obeze, cu degetele încărcate de inele scânteietoare. Globul se învârtea pe un suport variabil, lângă unul din pereţii lipsiţi de ferestre ai încăperii. Ceilalţi pereţi erau un mozaic multicolor de suluri, bobine, benzi şi filme. Lumina venea de la câteva globuri aurii care pluteau în câmpuri mobile de suspensie gravitaţională.

  În centrul camerei trona o masă de lucru elipsoidală, acoperită cu o placă trandafirie din lemn de elacca pietrificat. În jurul mesei erau orânduite mai multe scaune veriforme cu suspensie, dintre care două ocupate. Într-unul şedea un tânăr negricios de vreo şaisprezece ani, cu faţă rotundă şi ochi apatici. În celălalt, un bărbat subţiratic, mic de statură, cu trăsături efeminate.

  Amândoi aveau privirile aţintite către glob şi omul care îl rotea din umbră.

  Un râs înfundat răsună dintr-acolo. Apoi o voce de bas:

  — Iat-o, Piter: cea mai mare capcană de oameni din câte a cunoscut istoria. Iar Ducele e gata să se vâre de bunăvoie în fălcile ei. Ce zici? Nu-i asta o realizare magnifică a Baronului Vladimir Harkonnen?

  — Fără-ndoială, Baroane, încuviinţă bărbatul. Avea o voce de tenor, cu inflexiuni dulci, muzicale.

  Mâna masivă se lăsă asupra globului, puse capăt rotaţiei. Acum, cei din cameră putură să contemple suprafaţa nemişcată, putură să-şi dea seama că aveau în faţă unul din obiectele hărăzite doar colecţionarilor bogaţi sau guvernatorilor planetari ai Imperiului. Globul purta pecetea artizanilor imperiali. Meridianele şi paralelele erau marcate cu sârmă de platină, subţire ca firul de păr. Calotele polare erau încrustaţii vaporoase de diamante cu strălucire lăptoasă.

  Mâna buhăită se mişcă, trasând detaliile suprafeţei.

  — Vă invit să priviţi cu atenţie, hurui vocea de bas. Uită-te bine, Piter şi tu la fel, iubitul meu Feyd-Rautha. Între şaizeci de grade latitudine nordică şi şaptezeci de grade latitudine sudică, doar aceste ondulaţii superbe. Culoarea lor nu vă duce cu gândul la caramelele cele mai dulci? Nicăieri nici un pic de albastru. Nicăieri lacuri sau râuri sau mări. Şi aceste drăgălaşe calote polare… Atât de micuţe! Cine n-ar recunoaşte dintr-o privire lumea asta? Arrakis! O lume fără seamăn. Şi locul ideal pentru o victorie fără seamăn.

  Un zâmbet flutură pe buzele lui Piter.

  — Şi când te gândeşti, Baroane, că Împăratul Padişah consideră că i-a dat Ducelui planeta, cu mirodenia ta cu tot. Uimitor!

  — Asta-i o afirmaţie absurdă, hurui Baronul, pe care-ai făcut-o numai ca să-l zăpăceşti pe tânărul Feyd-Rautha. Dar pe nepotul meu nu-i nevoie să-l induci în eroare.

  Tânărul cu ochi apatici se foi în scaun, netezi o cută a colantului negru în care era îmbrăcat. Îşi îndreptă brusc poziţia, când în uşa din spatele său se auzi o bătaie discretă.

  Piter se smulse din scaunul lui, traversă odaia şi crăpă uşa doar cât să ia cilindrul unui mesaj, apoi o închise, desfăşură sulul şi-l parcurse lacom cu privirea. Lăsă să-i scape un chicot, încă unul.

  — Ei? Îl interpelă Baronul.

  — Neghiobul ne-a trimis răspuns, Baroane!

  — Parcă a scăpat vreodată un Atreides prilejul de a se grozăvi! Exclamă Baronul. Ce zice?