— Harkonnen e un nume frumos, mârâi Baronul, iar glasul îi trădă nerăbdarea. Şi ce spune drăguţul de Leto?

  — Spune aşa: „Refuz propunerea de întrevedere pe care mi-ai transmis-o. Îţi cunosc prea bine perfidia, după cum ţi-o cunoaşte toată lumea”.

  — Atât?

  — Mai zice: „Arta kanlynului are încă admiratori pe cuprinsul Imperiului”. Şi semnează: „Ducele Leto de Arrakis”. (Piter izbucni în râs.) De Arrakis! Ei, nu! Asta-i prea de tot!

  — Încetează, se răsti Baronul şi râsul celuilalt amuţi brusc, ca un contact întrerupt. Kanly, va să zică! Cu alte cuvinte, vendetă! Şi foloseşte termenul ăsta arhaic, cu o tradiţie atât de bogată, ca să-mi dea de înţeles că nu-i de glumă.

  — Ai făcut gestul păcii, spuse Piter. Formele au fost respectate.

  — Vorbeşti mult prea mult pentru un mentat*, Piter, observă Baronul. Şi gândi: Va trebui să mă descotorosesc de el cât de curând. Aproape că nu mai e bun de nimic. Îşi privi lung mentatul-asasin, zăbovind asupra amănuntului pe care oricine îl remarca numaidecât: ochii – fante înguste, complet albastre. Ochi fără pic de alb.

  *Oameni educaţi şi antrenaţi pentru dobândirea şi dezvoltarea unei logici desăvârşite.

  Un rânjet scurt schimonosi chipul lui Piter. O clipă, faţa lui păru o mască. Cu două găuri în locul ochilor.

  — Dar… Baroane! N-a existat nicicând revanşă mai frumoasă. O capodoperă în materie de trădare: să-l obligi pe Leto să lase Caladanul pentru Dune – ba încă fără nici o şansă de scăpare, dată fiind porunca Împăratului. Ce festă!

  — Ai un adevărat flux verbal, Piter, rosti cu voce glacială baronul.

  — Pentru că-s fericit, Baroane. În timp ce pe tine… te cam roade invidia.

  — Piter!

  — Ah, Baroane! Nu e regretabil că n-ai reuşit să ticluieşti de unul singur stratagema asta încântătoare?

  — Într-o bună zi, am să pun să te strângă de gât, Piter.

  — Sunt sigur, Baroane. În fine! Dar nici o faptă bună nu-i zadarnică, aşa-i?

  — Ai luat cumva semuta* sau verită, Piter?

  * Derivat narcotic secundar obţinut din arderea lemnului elocca.

  — Pe Baronul nostru îl miră adevărul spus fără teamă, observă Piter. Faţa i se transformă în caricatura unei măşti încruntate. Aha! Numai că vezi tu, Baroane, eu sunt mentat, aşa că am să ştiu când îţi vei trimite călăul. Atâta timp cât îţi mai sunt de folos, vei aştepta. N-ar fi economic să acţionezi prematur şi până una-alta mai pot face câte ceva. Ştiu că Dune te-a învăţat un lucru înţelept: să nu iroseşti. N-am dreptate, Baroane?

  Baronul continuă să-l fixeze în tăcere.

  Feyd-Rautha se agită în scaun. Dobitocii ăştia şi ciondăneala lor! Gândi. Unchiu-meu nu-i în stare să discute cu mentatul fără să se ia la harţă. Ce şi-or fi închipuind? Că n-am altă treabă decât să-i ascult cum se ciorovăiesc?

  — Feyd, spuse baronul. Când te-am poftit aici ţi-am spus s-asculţi şi să înveţi. Înveţi?

  — Da, unchiule, răspunse Feyd-Rautha cu voce slugarnică.

  — Uneori nu ştiu ce să cred despre Piter, zise Baronul. Eu provoc suferinţă numai din necesitate, pe când el… aş putea să jur c-o face din pură plăcere. În ceea ce mă priveşte, mi-e milă de sărmanul Duce Leto. Curând o să-l lovească şi doctorul Yueh şi… s-a zis cu Atreizii! Sunt sigur că Leto îşi va da seama cine l-a manevrat pe medicul trădător… iar asta va fi lovitura de graţie.

  — Atunci de ce nu i-ai cerut doctorului să-i vâre un kindjal* între coaste? Întrebă Piter. Zici că ţi-e milă, dar…

  * Sabie scurtă, iama uşor încovoiată are două tăişuri.

  — Ducele trebuie să fie conştient în momentul în care-i voi pecetlui soarta, îl întrerupse Baronul. Trebuie să afle şi celelalte Case Mari. Asta o să le mai taie elanul. Iar eu o să am loc ca să mă pot mişca mai în voie. Necesitatea-i evidentă, dar aceasta nu înseamnă că-mi face plăcere.

  — Ca să te poţi mişca mai în voie, îl persiflă Piter. Împăratul e şi-aşa cu ochii pe tine, Baroane. Te mişti şi-aşa cu prea multă cutezanţă. Într-o zi ai să te trezeşti chiar aici, pe Giedi Prim, c-o legiune imperială de sardaukari şi-atunci s-a zis şi cu Baronul Vladimir Harkonnen!

  — Tare ţi-ar plăcea s-apuci ziua aceea, nu-i aşa, Piter? Ce te-ai mai bucura să vezi corpul sardaukarilor prădându-mi oraşele şi jefuindu-mi palatul! Nu-ţi lasă gura apă?

  — Mă mai întrebi, Baroane? Rosti aproape în şoaptă Piter.

  — Ar fi trebuit să fii bashar de trupe, zise Baronul. Prea te încântă sângele şi suferinţa. Poate că m-am pripit cu făgăduiala prăzilor de pe Arrakis.

  Piter făcu cinci paşi curios de mărunţi, se opri exact în spatele lui Feyd-Rautha. Atmosfera din încăpere deveni brusc încordată şi tânărul îşi încruntă neliniştit sprâncenele, răsucindu-şi capul spre Piter.

  — Să nu te joci cu Piter, Baroane, mârâi mentatul. Mi-ai promis-o pe doamna Jessica. Mi-ai promis-o!

  — Pentru ce, Piter? Întrebă Baronul. Pentru suferinţă?

  Piter îl privi fix, prelungind tăcerea.

  Feyd-Rautha îşi trase într-o parte scaunul.

  — Unchiule, mai ai nevoie de mine? Ai spus că…

  — Iubitul meu Feyd-Rautha se impacientează, observă Baronul. Se mişcă în umbră, în preajma globului. Răbdare, Feyd. Apoi se adresă iarăşi mentatului:

  — Dar micul Duce, dragă Piter? Ce-ai de spus despre copil? Despre Paul?

  — Capcana ţi-l va pune pe tavă, Baroane, mormăi Piter.

  — Nu asta te-am întrebat. Dacă nu mă înşeală memoria, ai prevăzut că vrăjitoarea Bene Gesserit îi va face Ducelui o fiică. Te-ai înşelat, nu-i aşa, mentatule?

  — Nu mă înşel prea des, Baroane, se apără Piter şi pentru prima dată vocea lui păru temătoare. Recunoaşte-mi măcar meritul ăsta: nu mă înşel prea des. Ştii şi tu că femeile din Bene Gesserit