Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre. Desigur că, pentru a desluşi de ce am ales această clipă dintre toate celelalte pe care le-am trăit, se impune să ne redepănăm povestea ca pe un roman. Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase

de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei.

         Cândva, pe la mijlocul lungii noastre partide de dragoste, când am muşcat-o de gât şi de urechea stângă, după ce-i sărutasem umerii asudaţi, o cuprinsesem uşor în braţe şi pătrunsesem în ea pe la spate, în vreme ce amândoi gâfâiam transfiguraţi, cercelul, a cărui formă nici n-o băgasem de seamă în cea mai fericită clipă a vieţii mele, s-a desprins din

minunata ureche a lui Füsun şi s-a rostogolit pe cearşaful albastru.

         Toţi cei care beneficiază de anumite cunoştinţe în materie de civilizaţii şi muzee ştiu că în spatele întregii cunoaşteri aflate la temelia civilizaţiei occidentale, care guvernează lumea, se găsesc muzeele şi că adevăraţii colecţionari – cei care au făurit aceste muzee - nu s-au gândit, de cele mai multe ori, niciodată cu ce anume avea să se soldeze gestul lor în timp ce strângeau primele piese. În cele mai multe cazuri, aceşti primi colecţionari autentici nici măcar nu s-au sinchisit de piesele iniţiale ale marilor colecţii care urmau să fie mai apoi expuse, clasificate şi catalogate (primele cataloage au fost, totodată, şi primele enciclopedii).

         Când s-a sfârşit ceea ce numeam cea mai fericită clipă a vieţii mele şi a venit vremea despărţirii, Füsun m-a privit în ochi, în vreme ce cercelul stătea ascuns între noi, printre

cutele cearşafului, şi a spus, cu voce scăzută:

         - Întreaga mea viaţă depinde acum de a ta.

         Lucrul acesta mi-a plăcut, dar m-a şi înspăimântat.

         A doua zi era foarte cald. Când ne-am întâlnit la blocul Compasiunea, am văzut în ochii ei speranţă şi, deopotrivă, teamă.

         - Unul dintre cerceii pe care-i purtam ieri s-a pierdut, a spus ea, după ce m-a sărutat.

         - E aici, draga mea, am spus eu.

         Am vârât mâna în buzunarul drept al sacoului, care era așezat pe spătarul scaunului.

         - Aaa, nu e, am spus.

         Am avut, parcă, o clipă presentimentul unei catastrofe, al unui mare ghinion, dar mi-am amintit imediat că, băgând de seamă cât era de cald în dimineaţa aceea, mă ímbrăcasem

cu un alt sacou.

         - A rămas în buzunarul celuilalt sacou.

         - Te rog, nu uita, adu-mi-1 mâine, a spus Füsun, privindu-mă cu ochii larg deschişi. E foarte important pentru mine.

18

Povestea lui Belkis

         Accidentul era relatat pe larg în toate ziarele. Füsun nu le citise, dar Şenay Hanim vorbise toată dimineaţa despre răposată, aşa încât avusese impresia că unele doamne din

Nișantaşi treceau pe la magazin doar pentru a putea discuta cu ea despre cea care se prăpădise...

         - Şenay Hamm 0 să închidă magazinul mâine la prânz ca să mã pot duce şi eu la înmormântare, a spus Füsun. Se comportă de parcă toţi am fi ţinut la femeia aceea. Dar nu

era așa...

         - Cum era?

         - Da, e adevãrat că femeia trecea des pe la butic. Dar cumpăra cele mai scumpe haine venite de curând din Italia ori  de la Paris, în ideea că „să le probeze“, iar după ce le îmbrăca o dată la cine ştie ce mare petrecere le aducea înapoi, pretinzând că nu-i veneau bine. Şenay Hanim se supăra pe ea de fiecare dată, pentru că toaleta aceea cu care o văzuse îmbrăcată toată lumea la petrecere nu avea să se mai vândă aşa uşor. Ca să nu mai spun că n-o plăcea şi o vorbea pe la spate, pentru că se purta urât cu noi şi se târguia de nu mai putea. Dar n-o putea repezi, pentru că se-nvârtea prin tot felul de cercuri. Tu o cunoşteai?

         - Nu. Dar, pe vremuri, era iubita unuia dintre prietenii mei, am spus eu, şi m-am simţit duplicitar pentru că-i rezervasem lui Sibel plăcerea poveştii aflate în spatele acelei morţi - mă gândeam că aveam s-o gust mai din plin alături de ea. Or, până cu o săptămână în urmă, nu mă necăjea foarte mult ideea de a-i ascunde ceva lui Füsun, şi nici chiar ideea de a-i plasa

câte-o minciună; mi se părea că minciuna nu era decât o consecinţă colaterală, amuzantă şi inevitabilă, a acelui gen de goană după femei În vreme ce mă întrebam dacă i-aş fi putut spune acea poveste lui Füsun, ajustând-o şi schimbând-o pe ici, pe colo, mi-am dat seama, încă o dată, că-mi era imposibil. Pentru că intuia să-i ascundeam ceva, am spus:

         - E o poveste foarte tristă. Femeia aceea s-a înjosit foarte mult, pentru că s-a culcat cu nenumăraţi bărbaţi.

         Nici măcar nu gândeam asta cu adevărat. O spusesem ĭntr-un mod cu totul iresponsabil. A urmat un moment de tăcere.

         - Nu te nelinişti, a şoptit Füsun. N-am să mă culc cu nimeni altcineva în afară de tine, până la sfârşitul vieţii.

         Odată întors la Satsat, m-a cuprins un sentiment de pace interioară şi am lucrat vreme îndelungată, fără răgaz, cu tragere de inimă şi convingere, încercând pentru prima oară

plăcerea de a-mi câştiga existența. Am trecut în revistă, printre râsete şi glume, cele aproape o sută de nume aflate pe lista datornicilor, alături de Kenan, un funcţionar nou, pedant şi ceva mai tânăr decât mine.

         - Ce facem cu Comert Eliaçik, Kemal Bey? mă întreba Kenan, zâmbind şi ridicând vesel din sprâncene, cu gândul la numele omului, care-nsemna ,,Mărinimosul cu Mână-Largă“.

         - Îi lărgim mâna şi mai şi! Ce să facem dacă are numele predestinat?

         Spre seară, în drum spre casă, am trecut pe sub platanii din Nişantaşi, care