+ 3 file foto). De aici se vede că, atunci când bibliotecile se transformă în case editoriale, drumurile către cei care, în mod firesc, le aprovizionează depozitele se… înfundă.

Prezent în enciclopediile românești ca „jurist, scriitor, etnograf, folclorist, membru al Academiei Române”, Atanasie Marian Marienescu s-a născut în 8 / 20 martie 1830, la Lipova, în județul Arad, și a trăit până în 6 ianuarie 1915, murind la Sibiu. Recunoașterea meritelor acestui contemporan și vecin de meleag natal al lui Slavici s-a produs în virtutea meritelor sale din câmpul istoriografiei, filologiei, al scrisului literar, al folcloristicii și etnografiei, deși studiile sale de specialitate au fost în… drept. S-ar putea spune că ramificarea intereselor lui culturale, ca și apartenența la aceeași epocă îl apropie nu numai de Slavici, ci și de Vasile Conta, de pildă. Ca și aceștia, Marienescu ajunge să reprezinte un anume enciclopedism ilustrat spectaculos de pașoptiști precum M. Kogălniceanu, de postpașoptiști de factura lui B.P. Hasdeu, Odobescu și de alți contemporani ai acestora, printre care se distinge Mihai Eminescu.

La ardeleni era însă în joc un anume tip de conștiință și educație care își găsea exemplele în corifeii Școlii Ardelene, dând elanurilor enciclopediste – despre care a vorbit M. Eliade într-o prefață faimoasă la ediția lui din scrierile hasdeene – o tentă politică, militantă. Așa s-a ajuns ca juristul din podgoria Aradului să fie prețuit de Academie pentru valențele sale în câmpul umanioarelor, tot așa cum un alt om cu pregătire în drept, însă maramureșean, urma să fie primit în onorata instituție, ceva mai târziu, pentru o culegere de documente medievale de o excepțională importanță (l-am pomenit pe Ioan Mihaly de Apșa). Pe atunci însă diletantismul nu descalifica aprioric oamenii, iar serviciile pe care acești cărturari le aduceau culturii române aflate la discreția străinătății dominatoare erau socotite de-a dreptul probe eroice.

Atanasie Marian Marienescu: „Ca istoric a explorat latinitatea poporului român, a scris despre cucerirea Daciei de romani sau despre retragerea aureliană din Dacia sau despre formarea limbii române. A alcătuit un manual de istorie care a fost folosit în învățământ timp de 15 ani în Banat și Transilvania”, spune mai departe enciclopedia, neuitând să precizeze însă că „principala preocupare a lui Atanasie Marienescu a fost folclorul”. Prima culegere de colinde românești, Poezia poporală. Balade culese și corese (vol. I: 1859 și vol. II: 1867), a fost publicată de Marienescu. Elanul școlii de etnopsihologie și cel al ieșirilor romantice pe teren l-a adus în situația de a culege informații multe despre datini, publicându-le în revista Familia și în volumul Cultul păgân și creștin.

Ceea ce nu se cunoștea din acest autor atât de prestigios odinioară, dar căruia cultura noastră nu i-a prilejuit încă o restituire critică de opere, este activitatea – privată și discretă – de memorialist. Dioariu cuprinde notele zilnice ale studentului, inițiate la Pesta, luni 21 / 9 martie 1853, în chiar „ziua nașterii mele, și [în] anul vieții mele, al 23-lea…” (p. 17), și încheiate, într-o formă mai degrabă lapidară și cu însemnări disparate, în august 1858. Sunt ani importanți, preliminând, în Principate, unirea „cea mică” și reformele lui Cuza, iar în Ardeal întemeierea Mitropoliei Ortodoxe a lui Andrei Șaguna (1864). Atmosfera înregistrată de jurnal este una de efervescență culturală încă nesusținută instituțional, căci ASTRA urma să se înființeze abia în toamna lui 1861, iar Partidul Național Român s-a născut și mai târziu, în februarie 1869.

Cel mai bun portret al lui Marienescu este cel care îi aparține lui însuși. În 19 februarie 1858, el scrie, succint, dar memorabil, despre sine:

Eu am învățat 6 școale [id est: clase – n. O.P.] în Arad, 1 în Timișoara, 8 în Pesta și aici am depus maturitatea. Dreptul l-am învățat în Pesta și Viena și în Pesta am depus esamenele din legile juridice și esamenele din cele administrative. Eu puțin ajutor am avut de acasă, singur m-am susținut, ori astăzi fiind crescător la nobila familie de Mocioni, lângă doi prunci (p. 188).

Tânărul de numai douăzeci și opt de ani care scrie aceste lucruri despre sine a învins greutăți asemănătoare cu cele prin care a trecut V. Conta, urmează o carieră aidoma celei care l-a format pe I. Codru-Drăgușanu (este preceptor particular) și pare un personaj din categoria unui damnat de inegalitățile sociale, precum Julien Sorel. Se recunoaște aici și traseul prin școlile arădene, timișorene etc. al lui Slavici, dar și acela – notoriu literar – al lui Budulea Taichii.

…Și totuși, istoria vieții lui Atanasie Marian Marienescu este cea a unei cariere reușite și a unei vieți presărate cu realizări remarcabile pentru epoca și opțiunile lui culturale. Cazul acestui cărturar mai mult sau mai puțin neglijat de posteritate merită să redeschidă dosarul carierelor intelectuale ale românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În orice caz, paginile de jurnal ale lui Marienescu aduc date importante despre râvna activistă și culturală care l-a animat, în mod persuasiv, pe tânărul student, jurist și învățător privat înainte de a împlini măcar treizeci de ani, oferind detalii semnificative cu privire la inițiativele, lucrările, contactele cu alte personalități (Al. Papiu-Ilarian, Jókai Mór ș.a.) ale epocii.

Observator cultural, nr. 619, 6 aprilie 2012

Jurnalul lui A.C. Cuza

Unele mărturii istorice ni se transmit după bunul-plac al istoriei. Și acesta este unul dintre punctele în care devine vizibilă diferența dintre culturile organizate instituțional și cele marcate de sincope și discontinuități.

Sub acest raport, păstrarea paginilor memorialistice ale lui A.C. Cuza, publicate în cele din urmă sub titlul Însemnări din viață și documente omenești (ed. de Marian Ștefan, Editura