Oscar Print, București, 2012, 192 p.), este simptomatică. Manuscrisul – un caiet mare, „studențesc” – a fost cumpărat de către Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR după august 1979. El provenea de la Felicia Marinca, moștenitoarea fostului elev Ion Marinca. În 1945-1946, când acesta era în clasa a VI-a, începând epurarea bibliotecilor de cărțile cu caracter „reacționar”, a primit de la bibliotecarul Nicolae Nicolopol din Turda, spre păstrare pentru vremuri mai bune, respectivul caiet, împreună cu alte cărți. Primiseră asemenea cărți, donate spre a fi salvate de vremurile tulburi prin care se trecea, și alți elevi. Bibliotecarul obținuse caietul de la locotenentul Ștefan Nemeș, care îl luase din casa lui A.C. Cuza, la Iași, „din vraful de cărți răvășite”, după cum nota militarul, în zilele când s-a spart frontul în cel de-al Doilea Război Mondial (în 25 august 1944).

O mică saga neștiută până de curând, notată scrupulos de doamna Felicia Marinca, fără de care povestea salvării notațiilor jurnaliere ale faimosului descendent al familiei Cuza s-ar fi pierdut. Povestea acestei translații arată în ce mod, la voia hazardului, purtat într-o raniță militară, depus într-o bibliotecă din cu totul altă provincie istorică, dar silit să dispară din acel mediu protectiv, jurnalul a dispărut pentru o jumătate de veac din orice circuit, reapărând benefic și neașteptat într-o clipă istorică dificilă, dar oarecum mai permeabilă la asemenea recuperări. Chiar și după revoluție a mai fost nevoie de vreo două decenii pentru ca el să își găsească drumul spre istorici și cititori…

Rămânem, din acest punct de vedere, o cultură neașezată, căci nu avem instituții unde capacitatea protectivă exercitată asupra culturii scrise să fie atât de temeinică, încât, orice s-ar întâmpla, patrimoniul valoric al țării să rămână neatins. Noi nu suntem Elveția, unde băncile au ajuns să poată garanta până și transmiterea unor categorii de mărturii istorice extrem de prețioase, precum cele referitoare la nazism, de pildă. Trist și neliniștitor adevăr, mai cu seamă că nici măcar arhivele Securității comuniste nu par să fi putut îndeplini un asemenea rol, de vreme ce cărți inestimabile, confiscate, nu s-au mai găsit acolo, cel puțin până astăzi…

Îndeobște numele lui A.C. Cuza este invocat pentru rolul lui politic deloc marginal în dezvoltarea antisemitismului interbelic. După cum spune editorul textului…

…departe de noi gândul de a-l reabilita pe A.C. Cuza. Nici nu ar fi posibil, faptele sale fiind mult mai puternice decât oricare din argumentele pe care le-am aduce în discuție (p. 6).

De astă dată însă este vorba despre pagini din tinerețea și de la maturitatea viitorului politician, scrise între 20 mai 1888 și 19 noiembrie 1928. Sunt patru decenii de viață, surprinse în notații sporadice, inegale ca întindere și adeseori cu ochiul contemplativ al martorului care înregistrează ecouri ale unei lumi deja trecute, frânturi frapante din prezent, explicații ale unor încrengături actuale în acel moment, felurite detalii ce evocă o Românie patriarhală, dar mereu notate sintetic și plastic, într-o proză de un farmec aparte. Aș situa genul relatării prezent în acest prețios martor al epocii lui Carol I și a urmașului acestuia în prelungirea paginilor faimosului colonel Locusteanu, a faimoaselor Scrisori către Vasile Alecsandri ale lui Ion Ghica și prefațând memorialistica sclipitoare a lui Constantin Argetoianu.

Faptic, însemnările de jurnal ale lui A.C. Cuza surprind tânăra Românie în epoca ei de apoteoză: guvernarea aducătoare de stabilitate și de prosperitate a lui Carol I și perioada de după dublarea teritoriului și a populației. Dar nu faptele politice de prim-plan, marile evenimente ale epocii le comentează cu sensibilitatea lui caracteristică autorul. Procesul de decădere economică al unor mari „case” boierești, crizele de nebunie ale cutărui personaj, elemente importante din biografia doamnei Elena Cuza, ridicolul reinventării propriei identități a istoricului V.A. Urechia și câte altele asemenea asigură materialul epic dens și relatat alert al jurnalului, împreună cu multe alte mărunte și mari lucruri care conservă fresca unei epoci extrem de pasionantă, dar încă insuficient frecventată și cunoscută de cercetători. Este vorba despre epoca ciocnirii influenței franceze asupra spiritului public românesc cu noua dominație bismarckiană asupra Europei, moment în care la intersecția marilor imperii, nu demult ieșită din fanariotism, societatea românească își caută și găsește forțele coagulante, într-un context de modernizare alertă, superficială, incompletă, care urma să lase amprente adânci asupra vremurilor care au urmat.

Apartenența lui A.C. Cuza la eșalonul superior al societății îi privilegiază observația, mai cu seamă că el transcrie, nu o dată, ceea ce află de la alții, nu doar reacțiile subiectivității proprii la diversele împrejurări ale vieții. Sursă de informare excepțională asupra anilor dintre 1888 și mai ales 1910, cu figuri pitorești și notații despre marii clasici ai literaturii noastre, precum Creangă și Alecsandri, memoriile acestea „din mers” aduc o completare importantă profilului complex, simplificat datorită opțiunilor lui politice, ale acestui martor înzestrat la un timp al construcțiilor statale și culturale.

Observator cultural, nr. 662, 22 februarie 2013

Ilie Dăianu.

Lectură peste timp

Un nume aproape uitat, pe nedrept, desigur, este cel al lui Ilie – Elie! – Dăianu. Din producția acestui militant român din Transilvania aparținătoare la Monarhia Bicefală, Ilie Moise a alcătuit o colecție de Scrieri (Editura Renașterea, Alba Iulia, 2010, 360 p.), căci protopopul a fost nu doar un om politic important, ci și un condeier exersat. La numai două decenii după ce Titu Maiorescu persiflase critic stilul și, mai ales, româna publiciștilor transilvăneni, Dăianu scria elegant și perfect compatibil cu vocabularul și cu frazarea colegilor lui din Regat.

Surpriza recuperării acestui eseist uitat, pe care manualele îl pomenesc – atunci când o fac – exclusiv pe terenul militantismului național, este interesul literar al scrisului său.