Temele sunt de o mare diversitate, nu fără legătură cu actualitatea, dar și cu ambiția de a pune lucrurile într-o ordine critică. Articolul scris la moartea poetului bănățean Victor Vlad Delamarina, plin de plasticitate, încerca să atragă atenția asupra frumuseții unei poezii sortite prin însăși ambiția de a omologa literar graiul bănățean.

Da, era poet; necunoscut, necitit de mulți, dar original. A scris puțin, și tot ceea ce a scris a publicat numai în Dreptatea, pentru că era lugojan, prin urmare bănățean. Nu vreau să zic, însă, că ar fi fost separatist, ori local-patriot, cum se gândesc mulți, și prin Banat și pe la noi (p. 43).

Distincția între local, regional și separatist, pe care Ilie Dăianu o face, nu este nici acum la îndemâna oricui, darmite în contextul dominației străine, când sloganul unificator, fără a fi unicul circulant între românii din afara Vechiului Regat, devenise foarte popular, pregătind unirea cea mare din viitor. Actualitatea distincției de atunci se vădește astăzi, fără efort, în contextul glocalismului, adică al perechii global-local în care resorbirea în mondial acutizează nevoia accentuării apartenenței la „micile patrii” din care modernitatea ideologică și politică a construit naționalul.

Imbolduri similare îl determinau, în 1907, să publice un text amplu și despre scriitorul maramureșean Ioan Artemie Anderco, în fapt, transcrierea unei conferințe care îmbina evocarea unui context socio-cultural specific momentului cu cea a circumstanțelor biografice ale personajului literar evocat și cu propria profesiune de credință (în care se citește deja o înțelegere a spațiului românesc transilvan altfel decât din perspectiva individualității istorice, prin asumarea Banatului, Parțiului și Maramureșului pe seama aceleiași provincii intramontane).

Galeria de portrete selectate de Ilie Moise include și figuri mai cunoscute, precum Gh. Șincai, Timotei Cipariu ori Ioan Micu Moldovan („Moldovănuț”). Atenția lui se îndreaptă însă cu egal interes și către figurile de prim-plan ale celor angajați în confruntarea politică, precum Vasile Pop, al doilea președinte al Astrei, Amos Frâncu („stegarul ideal”), Vasile Lucaciu („preotul luptător și prigonit”) și chiar Ieremia Valahul (1556-1625), „un sfânt român pribeag”.

În alt loc – o proză memorialistică sau de ficțiune? – naratorul întâlnește un fost spion român în Bulgaria dinaintea războaielor balcanice pus să tatoneze în direcția intereselor românești afirmate mai apoi prin Pacea de la București. Deghizat în cerșetor, fostul ofițer, invalid doar la vremea povestirii, întâlnește un mocan de la Codlea și pe fiicele lui poliglote, într-o splendidă zonă de șes numită Valea Trandafirilor. Peisajul e biblic, iar Stancu Codleanu – cum îi spune păcurarului – are un aer de patriarh. Nu fără teză, de altfel:

încrest în răvașul meu aceste amintiri din preajma zilei de Unire de la 1 Decembrie 1936. Figura românească a patriarhului oier din Balcani îmi apare acum ca statuia vie a eroului necunoscut: românul anonim al vitalității noastre, de pretutindeni (p. 265).

Cu tot aerul lui schematic, idealizat, romantic și tezist, textul poate stârni ecouri interioare astăzi, când tipul românului care își poartă vitalitatea pe orice meridian al lumii a devenit, din nou, o realitate comună. Transhumanța de odinioară, surprinsă într-una dintre ipostazele ei de Ilie Dăianu în plină epocă interbelică, a fost înlocuită între timp de migrația postcomunistă către toate cele patru puncte cardinale, într-un orizont mult mai vast decât odinioară, de vreme ce nu mai exclude, practic, niciun continent. Rândurile autorului aveau însă, descoperim acum, ceva premonitor sau măcar capacitatea de a surprinde una dintre trăsăturile cu care românii par înzestrați, dinamica și adaptabilitatea demografică.

Prin asemenea sclipiri neașteptat de actuale, deși altminteri bine circumscrise istoric, Ilie Dăianu cheamă la o relectură, făcând din ediția de Scrieri a lui Ilie Moise o apariție demnă de prețuire. În trecutul nostru nu lipsesc figurile de militanți care au fost oameni de condei și dincolo de necesitățile clipei ori de memorialistica personală. Ei alcătuiesc deja o galerie impresionantă, în frunte cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, stolnicul Cantacuzino, Ion Neculce, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu și atâția alții, dar explorarea lor nu s-a încercat încă de pe pozițiile valorificării triplei lor îndreptățiri la interes științific: participanți la istorie, martori la ea, autori de operă literară. Modul în care cele trei laturi notabile ale personalităților din această serie se îmbină și funcționează împreună merită o sondare de profunzime, pentru că ea dezvăluie nu doar o anume situare în lume și în existență, ci și un tip de răspuns la împrejurările istorice care, prin repetitivitate, atrage atenția asupra unei trăsături românești care poate spune mai mult decât pare că spune.

Până la astfel de urmări, merită să fie salutată însă restituirea ca atare; întâlnirea cu un bun mânuitor al penei, din priceperea căruia până și cuvântările circumstanțiale dobândesc un aer de noblețe retorică și stilistică ce nu poate trece neobservată. Istoria scrisă cu eleganță, trăită cu eleganță are mai mari șanse decât cea fără stil să impună eleganța și în orizontul de așteptări al zilei ce vine.

Observator cultural, nr. 642, 21 septembrie 2012

Incursiune în arta secolului XX

Printre sintezele cu rost didactic, cea intitulată Curente, mișcări, grupări literare și artistice în sec. XX (Editura Aeternitas a Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2012, 158 p.), scrisă de criticul și istoricul literar – dublat de prozatorul și memorialistul – Constantin Cubleșan, răspunde nevoii de a cunoaște și înțelege cel mai recent veac, cel care încheie al doilea mileniu de istorie postchristică. Trebuie recunoscut: a fost un secol sfâșiat de contraste și antagonisme, de căutări disperate și dezlănțuiri experimentale, iar luarea lui în discuție sub raportul mișcărilor de idei generatoare de dinamici estetice nu poate fi decât binevenită.

Ceea ce își propune – cu modestie, dar și cu un