anume orgoliu – autorul este să treacă în revistă, dar și să ordoneze oarecum puzderia de forme colective de asociere în jurul unor programe, urmărindu-le atât geneza în universalitate, cât și metamorfozele românești ori măcar influența asupra spațiului nostru cultural. Aparent, o asemenea sarcină a fost ușurată de existența unor dicționare, enciclopedii și instrumente de lucru elaborate la temă (bibliografii, istorii literare). Dar atunci când este vorba despre surprinderea dinamicilor ideatice și artistice dintr-un perimetru temporal bine delimitat, chiar dacă nu îți propui în mod expres să stabilești topuri, să urmărești împletirea sau distingerea unor forme, tipuri de acțiune și de gândire artistică de altele, înrudite sau nu, se adaugă o dificultate suplimentară. Nu este, la drept vorbind, simplu nici să decupezi din ansamblul indistinct descendența directă a simbolismului ori numai teritoriile avangardei artistice, darmite să urmărești în paralel cu asemenea direcții de înaintare și altele, cu aspirația de a nu pierde din vedere nimic din ceea ce a fost sau, în timp, a devenit o parte a patrimoniului cultural al umanității.

Înțeleasă astfel, istoria literară nu numai că urmărește simplu opera literară sau pe autor, ci, ținând seama de ambele elemente, caută să recreeze și să pătrundă cu mintea geneza, dezvoltarea și estomparea în timp a unor opțiuni care au tradus o anume forma mentis și o anume sensibilitate.

În cartea lui Constantin Cubleșan, cele unsprezece capitole existente își succed cronologic și logic, grupând, cu pornire în „marea ruptură” de sensibilitate inaugurată de romantismul dezamăgit de finalul revoluției și al epopeii napoleoniene, calea maximal estetizantă (arta pentru artă, poezia pură), negativismul agravat de nihilismul avangardist, raționalismul constructiv, iraționalismul psihismului adânc, revolta formală și de conținut și expresiile artistice ale oprimării. După cum se poate observa, din acest punct de vedere, al fructificării unor anumite tipuri de impulsuri resimțite de creatori și descoperitoare de drumuri estetice, arta modernă și contemporană a exploatat, alături de dimensiunea apollinică a umanului, diverse aspecte ale tentațiilor care o subîntind și care o anturează pe aceasta.

Excursul cubleșenian se încheie în „lumea veche” a comunismului, cu două tipuri de înhămare a artei la imperativele ideologiei și ale cenzurii: proletcultismul și realismul socialist. Ar fi fost excelent ca succintul, dar alegrul și pasionantul excurs să mai fi făcut un pas și dincolo de fruntariile acestui prag temporal, incluzând măcar începutul revoltei din anii ’80 (optzecismul, textualismul), dacă nu și relativ amorfele, dar proteicele tendințe de după căderea sistemului democrațiilor populare în 1989.

În același timp, chiar și sistematizarea oprită la nivelul anilor ’60-’70 ai secolului trecut aduce autorului merite incontestabile, oferind o schemă euristică ce poate folosi ca bază unei meditații mai profunde și mai largi cu privire la limitele și elanurile unei epoci care a cunoscut și cele mai ambițioase năzuințe, dar și cele mai constrângătoare și castratoare alinieri. Sentimentul este că veacul trecut a fost ultimul în care se mai putea merge în toate direcțiile de înaintare. Nu întâmplător, postmodernismul care a urmat de la o vreme nu a făcut decât să aglutineze, să suprapună, să așeze în același context forme și conținuturi radical diferite, creând, vrând-nevrând (dacă nu cumva răspunzând acesteia), o mentalitate de tip nou, eclectică par force, care se întâmplă să fie și contemporana transformării și multiplicării geometrice a forțelor tehnologice puse în slujba artei. Asupra lărgirii acestui mod de a fi al artei, atât la nivelul mecanismelor și mijloacelor ei de generare, cât și al așteptărilor cărora este chemată să le răspundă, a publicat, în ultimii ani, Liviu Malița două cărți complementare (Paradoxuri ale esteticii, 2009, și Extremele artei, 2010), ce pot folosi ca punct de plecare în ducerea mai departe a proiectului semnat de Constantin Cubleșan, în eventualitatea unei noi ediții, interesată de continuări.

Important mi se pare că acest exercițiu de evaluare retrospectivă la o scară vastă, însă din nu foarte multe tușe, pare să răspundă și unei nevoi a scriitorului de beletristică numit C. Cubleșan. Conform declarației lui,

urmărirea alternanței curentelor, mereu aflate într-o polemică reciprocă pentru unghiuri de deschidere estetică înnoitoare în privința reflectării realităților umane, este benefică și productivă, chiar dacă astăzi nu puțini scriitori (creatori) caută a se manifesta nesocotind rigorile vreunei poetici dogmatice, dar în strădania lor perfect legitimată, ei nu fac altceva decât să propună alte rigori ale altor specii literare și nu mai puțin alte programe doctrinare pentru alte grupări, mișcări sau curente literare (p. 11).

Se întrezărește aici chemarea nu numai către o cunoaștere teoretică ce dă, până la urmă, o anumită coloratură culturală efortului învățăceilor, ci și îndemnul de a intra în dialogul artistic efectiv cu o tradiție deloc definitiv amorțită și rămasă în urmă, ci capabilă să mai suscite din plin noi combustii.

Observator cultural, nr. 664, 8 martie 2013

București modernist și boem

Cu adevărat împrospătătoare și neașteptată se dovedește redescoperirea memorialisticii poetului Alexandru Obedenaru (13 iulie 1865, București – 13 ianuarie 1945, București). Bucureștean get-beget, născut în mahalaua Dobroteasa, a copilărit la conacul moșiei Obedeni din Ilfov. Tatăl lui se numea Georgiade, era vlah macedonean, iar fiul și-a luat numele de la moșia Obedeni, achiziționată de părintele lui. Se pare – lipsesc deocamdată studiile monografice despre acest scriitor – că a debutat în 1884, în Opinca (sub numele, nefixat încă, de Al.S. Georgiad-Obedenaru) și în Ciulinul. A fost angajatul Bibliotecii Centrale din capitală și, atunci când instituția a trecut sub patronajul Academiei Române, a devenit funcționar aici (1901-1933). În prezentarea site-ului cripedia, el a fost o…

…figură cunoscută a boemei bucureștene, bun cozeur și rafinat meloman, participa la ședințele cenaclului de la Literatorul (din 1888), conferenția