la Ateneul Român despre „Poezia decadentă” (1890), colabora cu versuri la revista lui Macedonski și la toate publicațiile de orientare modernă ale timpului: Generația nouă, Românul literar, Liga literară, Revista literară, Vieața nouă, Ilustrațiunea română. În 1891 îi succedă lui Mircea Demetriade ca director la Revista poporului. Colaborează și la Convorbiri literare, Epoca, Luceafărul, Masca, Evenimentul, iar după primul război mondial la Universul și Propilee literare. Este autorul volumelor Spleen (1891), Rondele (1892), Sonete. 1888-1916 (1916), Dacia noastră (1919), Himere (1927) și Pantheea (1927). În 1932 este decorat cu ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler.

Dincolo de valoarea poeziei lui, de un modernism decadent, reeditată sporadic și prea puțin cunoscută, redescoperirea acestei figuri luminoase a literaturii noastre o prilejuiește excelenta ediție a Margaretei Perian din memorialistica răsfirată în presa interbelică a anilor ’30 de către autorul ajuns la senectute. Prin feluritele episoade care alcătuiesc Amintirile unui poet decadent (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, ed. de Margareta Perian, 194 p.), lumea artistică și boemă a anilor 1871-1894, adică a unui timp care aparținea, deopotrivă, domniei prospere și stabile a regelui Carol I, dar și lumii clasicilor literaturii noastre, Alexandru Obedenaru deapănă amintiri vesele, pline de spirit, despre episoade nostalgice ori burlești, aducând în fața cititorului o galerie de figuri și o serie de episoade excentrice. Ai zice că acela care scrie este un britanic interesat să expună umorul sui-generis, nu o dată exprimat prin farse ample, al oamenilor din generația lui sau a celei puțin mai în vârstă, un stil de viață urban al cărui ax era cafeneaua, o lume în plină și rapidă modernizare, cultivată și lipsită de complexe. Chiar dacă în unele tablouri apar Eminescu ori Caragiale, Duiliu Zamfirescu, de fapt, personajele mai puțin cunoscute – precum fratele lui Barbu Ștefănescu-Delavrancea, avocatul Suhățeanu, ori Costache Câmpineanu – dau tonul unei lumi în care o recunoaștem pe cea a lui nenea Iancu văzută cu un ochi simpatetic, într-o îmbrățișare vizuală caldă. Aici, Mitică, personajul devenit tip prin pana autorului de geniu al Momentelor și schițelor, nu este sarcastic în petardele lui amicale ori în ciomăgelile ocazionale la care participă. El reprezintă un mod de a fi jovial, deschis, căutând cu obstinație, pe dimensiunea ludică, plăcerea estetizantă a unei vieți libere de prejudecăți, dar sensibile la epicurism. Comparând „miticii” lui Obedenaru cu cei ai lui Caragiale se poate pricepe mai bine cât anume aparținea lumii în care a trăit clasicul dramaturgiei noastre și cât anume vine din creativitatea lui.

Cosmopolită, mondenă, convivială, modernă și educată – cât se putea („Cafeneaua Fialkowski era școală, redacție, tribună, cerc diplomatic și renumit cuib de bârfeală, farse, intrigi”, p. 103) –, lumea bucureșteană din amintirile lui Alexandru Obedenaru are ceva bulevardier, poate, dar și capacitatea de a însenina și binedispune cititorul. Între condeiul memorialistic al lui Ion Ghica și cel al lui Constantin Argetoianu, cel cu care înșiruie Obedenaru cuvintele pe hârtie pare să aparțină aceleiași proximități ca Tzigara-Samurcaș.

Dar amintirile poetului au un protagonist mai puțin vizibil, chiar dacă atotprezent: Bucureștiul epocii caroline (îi spun astfel pentru a-l distinge de cel carlist, de la sfârșitul etapei interbelice). În centrul său subiectiv stă, fără îndoială, cafeneaua, întruchipată de cea preferată de scriitorii și artiștii moderniști.

Cafeneaua și cofetăria Fialkowski erau instalate în piața Teatrului Național, în parterul casei Török, exact unde se află acum Eliseul domnului Ianis Kolomiris, minus colțul dinspre Calea Victoriei cu o ușă și trei ferestre, unde găseai magazinul doamnei Blanche, care confecționa pălării de damă (p. 74).

Localul fusese înființat „în 1853 de un polonez romanizat” și a durat „până la 1898”, când s-a desființat (p. 75). Loc mirabil al Bucureștilor scriitorimii noastre de panteon, cafeneaua F. ar trebui grabnic reinventată fotografic.

Nu este de trecut cu vederea că pentru memorialistul Obedenaru, ca și pentru Mihai Zamfir,

toți cei născuți între debutul secolului al XIX-lea și restabilirea domniilor pământene formează legiunea marii generații care a produs renașterea Țărilor Românești și a cărei activitate ar fi fost firesc să ocupe numai a doua treime a secolului trecut. Excepțional, ea s-a prelungit și în domeniul generației a doua, născută împrejurul mijlocului de secol. […] În afară de aceste două generații arătate, mai este o a treia principală, al cărei leagăn s-a nuanțat în apropierea unirei Principatelor dunărene, o generație romantică, însă de mult folos atât artei, cât și patriei.

Obedenaru menționează numele defuncților la care se gândește și cu care și-a intersectat propriul drum în miezul Bucureștiului literar modernist, la cafeneaua din proximitatea Naționalului. Perspectiva lui generaționistă asupra literelor românești trece, și de astă dată, prin toposul magic al localului din capitală unde el însuși și-a construit și afirmat identitatea literară.

Introduse de studiul excepțional al lui Gheorghe Perian despre poet, nu despre memorialist, amintirile lui Alexandru Obedenaru merită un loc de suflet în antologia oricărui cititor.

Observator cultural, nr. 681, 12 iulie 2013

În atenție: Cadrilaterul

Mi s-a părut adeseori un lux discutabil și o extravaganță demne de alerte corecții faptul că în rândul publicului român amator de istorie interesul se îndreaptă mai mereu către trecutul Occidentului, al celor mai exotice țări, dar aproape niciodată în mod serios către vecinii direcți ai României. Explicațiile pot fi mai multe: convingerea că marile puteri fac cu adevărat istoria; antipatia resimțită față de cei cu care am avut sau, cine știe, poate am mai putea avea litigii de tot felul; gustul orizonturilor îndepărtate, identificate cu