aventura; câte și mai câte… Chiar dacă asemenea motive pot fi cele reale, niciunul nu justifică ignorarea proximității. În materie de cunoaștere și de autosituare geopolitică, un astfel de reflex rimează mai mult cu etern reluata teză a „retragerii din istorie”. Politica struțului în materie de vecinătăți, sprijinită pe antipatie sau pe curiozitatea de almanah, promițătoare de mai mari satisfacții prin frecventarea altor arealuri, nu justifică atitudinea respectivă în niciun fel. Litigii trecute, antipatii, revanșe – niciuna dintre mizele și motivațiile amintite nu se poate dispensa de o cât mai bună cunoaștere a zonei.

Cel puțin de la intrarea României în Uniunea Europeană, în ochii Occidentului facem pereche cu Bulgaria, vecinul nostru de la sudul Dunării, într-un mod care, până acum, trebuia să dea de gândit mai mult decât a făcut-o și, în orice caz, mai puțin ocazional. Pentru că una este trecutul nostru comun (Țaratul Vlah și Bulgar, de pildă, de la sfârșitul secolului al XII-lea și din prima parte a secolului al XIII-lea, ajutorarea refugiaților bulgari în Principatele Unite în lupta lor pentru independență, apoi războiul din 1877, care ne-a adus independența, dar care a marcat și pentru bulgari o diminuare a opresiunii otomane, cele două războaie balcanice finalizate prin pacea bucureșteană a lui Titu Maiorescu, chestiunea Cadrilaterului și, până la urmă, a Dobrogei), și cu totul altceva privirea care îmbrățișează în același mod șablonard două țări ale căror evoluții diferă, totuși, în destule puncte. Pentru România, care în anii ’90 visa să fie acceptată în grupul țărilor de la Vișegrad, socotindu-se geopolitic o țară a Europei Centrale, alăturarea de Bulgaria înseamnă, de multe ori, tot printr-o percepție șablonardă, un soi de… retrogradare.

Datorită acestui fapt, cărțile de analiză a raporturilor româno-bulgare sunt binevenite chiar dacă vin din partea istoricilor, nu neapărat a geopoliticienilor sau a analiștilor actualității politice, căci mai risipesc obscuritatea întreținută de reflexe precum cele pomenite, permițând abordări mai aplicate și mai realiste, fiind mai în cunoștință de cauză. O asemenea abordare – istorică, dar privind istoria diplomației – a rezultat din teza doctorală a doamnei Maria Costea, publicată sub titlul Relațiile politico-diplomatice româno-bulgare (1938-1940) (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, 474 p.). Perioada aleasă este, cum se poate înțelege de la prima vedere, una de mari tensiuni, coincizând cu dictatura noastră regală instituită de Carol al II-lea, cu intrarea tot mai profundă a țării noastre sub dominația Germaniei naziste, cu accentuarea legislației antisemite de la noi și cu schimbările spectaculoase de regim politic din 1940, datorită, nu în ultimul rând, și pierderii Cadrilaterului de către România. Destul timp asupra subiectului s-a tăcut la noi, datorită „bunei vecinătăți și prieteniei” dintre partidele comuniste român și, respectiv, bulgar, conducătoare acasă, dar obediente în raport cu puterea tutelară a Kremlinului sovietic. Nici măcar în perioada ceaușismului naționalist din ultimii ani ai dictaturii personale a omului de la Scornicești nu s-a prea discutat problema cedării teritoriale a achizițiilor de după al doilea război balcanic, deși în aceeași perioadă istoricii oficiali se întreceau în a condamna Diktat-ul de la Viena și tăceau mai mult decât colegii lor basarabeni despre cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei către Stalin.

Cartea Mariei Costea umple astfel un gol și, mai mult decât atât, elaborează o versiune interpretativă asupra acestui moment crucial din istoria contemporană a românilor, fără a ezita să polemizeze cu unii colegi bulgari. Cercetarea asiduă a arhivelor i-a permis autoarei identificarea documentației relevante pentru problematica discutată, lecturile din istoriografia română, bulgară și italiană completând orizontul explorării cu perspectivele deja consacrate (și, totodată, divergente) în chestionarea faptelor.

Asigurând puterile occidentale că, prin cedarea pașnică a sudului Dobrogei de către România, Bulgaria ar adera la Înțelegerea Balcanică, obținând și sprijinul Moscovei, care sugera revendicarea de către bulgari a întregii Dobroge pentru a se crea o frontieră sovieto-bulgară comună (izolând România de Marea Neagră), Bulgaria s-a aliniat politicii germane, creând, în cele din urmă, premisele obținerii fără împotrivire armată a teritoriului respectiv.

Importantă nu este doar corecta descifrare a contextului și ambianței modificării de graniță din vara lui 1940, ci și respingerea de către autoare a tezelor neștiințifice în domeniu. Ea observă pe bună dreptate că România nu viza, în acele momente, ori înainte, refacerea vreunui contur statal propriu mai vechi și că astfel se separa de alte țări cu asemenea veleități (țări balcanice, Ungaria). Pe de altă parte, se respinge explicit și arondarea României la arealul balcanic, atât cu argumente geopolitice, cât și ca orientare a politicii sale moderne și contemporane.

Cartea se oferă lecturii, stârnind interesul unei cunoașteri mai profunde a subiectului.

Observator cultural, nr. 672, 10 mai 2013

Omul care a vrut să spulbere Regatul

Atunci când vine vorba despre apoteoza de stabilitate și prosperitate internă din timpul lui Carol I, care a coincis nu numai cu întemeierea statului român de sine stătător (1877), ci și cu transformarea domniei din principate în regalitate (1881), analiza vieții politice românești evidențiază activitatea a două partide: cel Liberal și cel Conservator. Se uită câteodată că în aceeași perioadă, chiar dacă puțin mai târziu, s-a născut și la noi social-democrația, ca urmare a nevoii de a exprima poziția și interesele unei pături în curs de afirmare, lucrătorii de la orașe și de prin târguri, dar și sub influența unor decantări ideologice din vecinătatea răsăriteană (mărturie stau romane precum Părinți și copii de Ivan Turgheniev ori Demonii lui F.M. Dostoievski), dacă vine vorba despre Vechiul – pe atunci noul – Regat. În Transilvania, în Bucovina și în Parțiu lucrurile stăteau altfel, fiind parte a evenimentelor din Monarhia Austro-Ungară și a evoluțiilor socialiste de acolo. Dar la 1 decembrie 1918 s-a văzut ce importantă participare au avut socialiștii români – reprezentați la Alba Iulia de Jumanca și Fluieraș