–, iar unul dintre marii inventatori români în domeniul aeronauticii, bănățeanul Traian Vuia, s-a pronunțat critic la adresa unirii nu pentru că nu ar fi dorit-o, ci pentru că socotea că ea putea fi întreprinsă de pe alte poziții politice ale oamenilor publici și ale partidelor transilvane.

Instalarea la putere a comuniștilor după al Doilea Război Mondial, pentru o întreagă jumătate de secol, regimurile de dictatură și opacitate ideologică marxistă – în vremea lui Ceaușescu: naționalistă și autarhică, dar uzând de o retorică marxistă – au îngropat fără speranță atât discuția critică asupra începuturilor socialiste, cât și cercetarea de arhivă liberă și neîngrădită în domeniu. Foarte importante pentru înțelegerea contextului, cunoașterea marilor figuri și reconstituirea atitudinilor se dovedesc demersurile biografice ale lui Z. Ornea – autorul unor monografii despre C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere, despre poporanism și despre revista Curentul cultural de la Contemporanul –, editarea publicisticii lui Panait Istrati (îngrijită de Ion Ursulescu și publicată în trei volume la Editura Humanitas) și, mai recent, apariția cărții Racovski. Dosar secret (coord. Stelian Tănase, Editura Polirom, Iași, 2008, 272 p.).

Comentat prea puțin – deloc vizibil de către istorici – mănunchiul de documente scoase la iveală de Stelian Tănase pe seama lui Racovski, dosarul alcătuit din rapoarte secrete ale diverșilor slujbași discreți ai statului român reconstituie un traseu de viață nonconformist și plin de întorsături de situație care fac din protagonist ba un proprietar român (de origine bulgară) din zona Mangaliei, ba un complotist periculos, ba un lider apropiat lui Lenin, ba un dizgrațiat al lui Stalin. Personajul merită atenție din plin, fiind parcă predestinat unei tratări beletristice. El este unul dintre răsturnătorii lumii vechi, prieten al lui Gherea și al lui Troțki, pomenit de Caragiale prin corespondența lui în contexte amicale, după cum amintea Dan C. Mihăilescu:

Cine este cât de cât familiarizat cu corespondența Caragiale-Gherea-Zarifopol își va aduce poate aminte de dulcea, suav… anarhica prezență a „doctorului” Cristian Racovski între două glume și trei aluzii parșive privind „Costicuția”, socialismul gherist, răscoala de la 1907, takismul cu gura de aur și dorul berlinez de icrele moi de la Sinaia și București.

Nici publicistica lui Panait Istrati nu îl prezintă altminteri decât foarte amical pe doctorul Racovski, întâlnit în plină epocă interbelică ba la Paris, unde era ambasador, ba în URSS, în momente de declin și dizgrație stalinistă deja…

După asemenea „aperitive”, volumul despre Cristian Racovski, care – atrăgea atenția Paul Cernat, reținând o informație prezentată de Stelian Tănase la lansarea publică a cărții – „cuprinde doar 5% din dosarul său de Siguranță”, oferă oglinda vigilentă a agenților siguranței române, deloc favorabilă socialistului de origine bulgară din Dobrogea. Cel care l-a cunoscut pe Friedrich Engels și a avut legături cu lideri ai mișcării socialiste internaționale (Nikolai Plehanov, Vera Zasulici, Jean Jaurès, Rosa Luxemburg ș.a.) a reînființat Partidul Social Democrat din România și și-a dorit să înfăptuiască o federație a statelor balcanice, idee a unor strămoși români (printre ei, Mihai Viteazul și autorii conjurației confederative de la începutul secolului al XIX-lea). Împreună cu Troțki, care l-a vizitat, pe el și pe Dobrogeanu-Gherea, în calitate de publicist rus, în timpul războaielor balcanice – despre care a și scris prin 1913 reportaje traduse și publicate în română –, a dorit să răstoarne ordinea socială burgheză, dar și… să desființeze Regatul Român. După puciul bolșevic din 1917, fiind unul dintre apropiații lui Lenin, a devenit unul dintre liderii Kominternului, iar în contextul revoluționar al anilor 1917-1918 a confiscat averi de la refugiații români din Odessa, anchetându-i și persecutându-i.

Minoritar solidar cu minoritarii etnici, dar și politici ai unui regim în care distanța între bogați și săraci era mare, Racovski trebuie să fi fost, ca om de stânga, atât amicul pasabil al lui Caragiale, cât și comunistul venerat de Istrati. Nu se configurează nicio contradicție fundamentală între colegul de agape din ambianța de la birtul din gara Ploiești al lui Costică Gherea și cel care, prin radicalizare continuă, persecuta bogatul la Odessa, în numele dictaturii proletariatului. După Dan C. Mihăilescu, „toată cartea este plină de documente care arată infiltrarea lui [Racovski – n. O.P.], anarhia lui, dorința lui de a face mereu, de a sminti locul. Sunt tot felul de comploturi aici…” Interpretare naiv-domestică, fiindcă, la fel de bine, se poate socoti că Racovski voia să facă… bine. Regândind România ca republică, dorind o șansă autentică și pentru săraci, contrariind grilele stataliste ale spionilor monarhiei române, militantul socialist de baștină din Dobrogea nu era altminteri decât comilitonii lui, dacă se face abstracție de averea moștenită și de instrucția lui superioară. El gândea lumea într-o altă paradigmă, voia schimbarea radicală, iar faptul că s-a înșelat asupra direcției în care mergea comunismul sovietic este limpede indicat de judecarea și executarea lui în perioada represiunii staliniste, în 1938-1941. Cele două șiruri de referințe, unele din afara cărții (Caragiale, Istrati), iar altele din interiorul ei (notele informative și rapoartele Siguranței române) oferă și modelul necesar să fie urmat în lectura dosarelor alcătuite de funcționarii oricărui regim politic ce uzează de supravegherea polițienească a cetățenilor lui socotiți neconvenabili. Faptele sunt fapte, dar interpretările poliției sunt dictate de interesele precise pe care instituția respectivă le apără. Astăzi știm cu precizie că apărarea unei ordini de drept, moștenite, poate fi sau poate să nu fie benefică cetățenilor unui stat. Judecata fără prejudecăți a istoricului nu poate fi însă înlocuită de alte estimări, discuția este mai amplă și mai meandrată.

Observator cultural, nr. 643, 28 septembrie 2012

Antisemitism universitar interbelic

În activitatea istoricului Lucian Nastasă-Kovács editarea de documente arhivistice ocupă un loc însemnat. Format la școala pozitivismului istoriografic ieșeană a lui Ștefan S. Gorovei și în lumina profesiunii de credință a lui Al. Zub – cu care