ciuda eforturilor sale, bărbatul nu şi-l putea ascunde, ca şi privirile uimite ale unor clienţi care-l văzuseră îmbrăcat atunci când veniseră să-şi comande lucrările.

Andrew era liber, dar în el fusese instalat un program extrem de detaliat referitor la comportamentul său faţă de oameni: un canal neural mai puţin puternic decât cele Trei Legi, totuşi suficient pentru a nu-i permite să jignească pe cineva. Din acest motiv, îndrăznea să avanseze doar cu paşi mărunţi. O dezaprobare făţişă l-ar fi dat înapoi cu luni întregi. Ziua în care, în sfârşit, a ieşit îmbrăcat din casă a reprezentat pentru el un salt colosal.

Nimeni dintre cei pe care îi întâlnise cu acea ocazie nu arătase vreun semn de surpriză, dar poate că fuseseră prea uimiţi ca să poată reacţiona. De fapt, Andrew însuşi continua să nu se simtă chiar în apele lui.

Acum avea o oglindă şi se studia multă vreme în ea, întorcându-se într-o parte şi alta şi examinându-se din toate unghiurile. Uneori se pomenea că e nemulţumit de aspectul său. Chipul metalic, cu ochii fotoelectrici şi trăsăturile rigide, i se părea câteodată teribil de nepotrivit cu ţesăturile moi, viu colorate, menite unui corp omenesc.

Alteori, însă, considera absolut normal să poarte haine. La urma urmelor, aidoma tuturor roboţilor, el fusese proiectat cu o formă umanoidă: două braţe, două picioare şi un cap ovoidal pe un gât subţire. Inginerii de la R.O.M.A. ar fi putut să-i dea cu totul altă înfăţişare. L-ar fi putut construi aşa cum li se părea lor mai eficient - cu şenile, şase braţe şi un trunchi de con rotitor, dotat cu senzori, în locul capului. Preferaseră totuşi, să-i confere aspect uman. Demult, la începutul istoriei roboticii, se hotărâse că modalitatea cea mai sigură de a înfrânge teama adânc înrădăcinată a omenirii faţă de maşinile inteligente era ca acestea să fie construite sub forme cât mai familiare.

În acest caz, de ce să nu poarte şi haine? Ele l-ar fi făcut să semene şi mai mult cu un om, nu?

Oricum, Andrew dorea să se îmbrace. Pentru el, hainele reprezentau un simbol al noului său statut de robot liber.

Bineînţeles, nu toată lumea îl accepta ca fiind liber, indiferent de hotărârea legală. Expresia "robot liber" n-avea nici un înţeles pentru multe persoane; era similară cu "apă uscată" ori "întuneric strălucitor". În acelaşi timp, Andrew nu se putea simţi ofensat, deşi încerca o anume dificultate a proceselor de gândire - o încetinire şi o rezistenţă interioară - ori de câte ori se lovea de refuzul cuiva de a-i acorda statutul obţinut prin tribunal.

Ştia bine că, purtând haine în public, risca să stârnească tocmai astfel de oameni şi de aceea era cât mai precaut.

Nu numai străinii, potenţiali ostili, aveau dificultăţi cu ideea lui de a se îmbrăca. Până şi persoana la care ţinea cel mai mult - Micuţa Domnişoară - fusese surprinsă şi, după cum bănuia Andrew, chiar serios tulburată. O simţise din capul locului. Aidoma fiului ei, Micuţa Domnişoară încercase să-şi ascundă surpriza şi consternarea la vederea lui Andrew îmbrăcat. Dar, tot precum George, nu izbutise.

De fapt, Micuţa Domnişoară înaintase în vârstă şi, ca mulţi bătrâni, devenise conservatoare. Poate că, pur şi simplu, prefera să-l vadă pe Andrew aşa cum arătase în copilăria ei.

Sau poate că, în subconştient, considera că roboţii - toţi roboţii, chiar şi Andrew - trebuiau să arate ca nişte maşini - aşa cum şi erau - şi de aceea să nu se îmbrace ca oamenii.

Andrew bănuia că, dacă i-ar fi cerut părerea Micuţei Domnişoare în această privinţă, ea ar fi negat, poate chiar cu vehemenţă. Nu intenţiona însă s-o facă. Se mulţumea să evite să poarte haine ori de câte ori îl vizita ea.

Ocaziile respective se răriseră în ultima vreme, întrucât femeia trecuse de şaptezeci de ani şi devenise firavă şi sensibilă la frig; ba chiar şi climatul blând al Californiei de nord era prea rece pentru ea. Soţul îi murise cu câţiva ani în urmă şi de atunci Micuţa Domnişoară începuse să-şi petreacă majoritatea timpului călătorind în regiunile tropicale ale Pământului: Hawai, Australia, Egipt sau părţile mai calde ale Americii de sud.

Revenea doar ocazional în California, de cel mult două ori pe an, pentru a-l vedea pe George şi familia lui… şi, desigur, pe Andrew.

După una din aceste vizite, George trecu pe la Andrew şi-i spuse cu tristeţe:

– În cele din urmă m-a convins… La anul voi candida pentru Legislatură. N-o să mă slăbească altfel. Sunt sigur că ştii că Legea Unu a familiei noastre, ca de altfel şi Legile Doi şi Trei, afirmă că nimeni n-o contrazice pe Amanda Charney. Ăsta mi-e viitorul: candidat! Ea zice că-i destinul meu genetic. Nepotul, ca bunicul.

– Ca bunicul…? Andrew şovăi nesigur.

– Ce s-a întâmplat?

– Ceva legat de propoziţia aceea. Expresia… Procesorul meu gramatical… Clătină din cap: "Nepotul, ca bunicul." Propoziţia este eliptică de verb, dar ştiu cum se procedează într-un asemenea caz. Totuşi…

George începu să râdă.

– Andrew, câteodată eşti o tinichea atât de literară!

– "Tinichea"?

– Las-o baltă! Voiam să spun că eu, George, nepotul, voi face ceea ce a făcut Domnul, bunicul - mai exact, voi candida pentru Legislatura Regională şi voi avea o carieră îndelungată şi distinsă.

Expresia obişnuită este "Fiul, ca tatăl", însă, în cazul meu, tata n-a fost interesat de politică, şi mama a parafrazat… Eşti atent, Andrew, sau îmi răcesc gura de pomană?

– Acum înţeleg.

– Bravo! Mama însă nu se gândeşte la faptul că eu nu semăn prea mult cu bunicul în privinţa temperamentului şi poate nici al inteligenţei. El a fost într-adevăr un tip formidabil şi nu există absolut nici un motiv să se creadă că voi repeta în mod automat cariera lui în Legislatură. Mă tem că nu va mai exista un altul ca el.

Andrew încuviinţă din cap.

– Şi ce păcat că nu mai este împreună cu noi. Mi-ar fi plăcut ca Domnul să fie încă…

Se opri, fiindcă nu voia să spună "în stare de funcţiune". Ştia că expresia n-ar fi fost cea mai potrivită. Cu toate acestea, fusese prima care-i venise în minte.

– … În viaţă? completă bărbatul. Da. Da, ar fi fost bine să-l avem lângă noi. Recunosc că şi mie îmi lipseşte bătrânul monstru, cel