să fie fără habitat. Mda, zise Venkat. Fiecare lucru la vremea lui. Anunță-mă când găsiți un mecanism de lansare pentru panglicile alea.

— Se face.

După încheierea convorbirii, Venkat deschise laptopul ca să se întoarcă la lucru. Îl aștepta un e-mail de la Mindy Park. „Watney e din nou în mișcare.”

•

— Merge tot în linie dreaptă, spuse Mindy arătând spre monitorul ei.

— Aha, zise Venkat. Cu siguranță nu se duce la Ares 4. Doar dacă nu ocolește vreun obstacol natural.

— N-are ce să ocolească. E Acidalia Planitia.

— Alea sunt celulele solare? întrebă Venkat arătând spre ecran.

— Mda, răspunse Mindy. A făcut ca de obicei: două ore de condus, EVA, două ore de condus. Acum e la o sută cincizeci și șase de kilometri de habitat.

Amândoi priveau încordați ecranul.

— Stai… zise Venkat. Stai așa, nu se poate…

— Ce? întrebă Mindy.

Venkat înhăță un teanc de post-it-uri și un pix.

— Dă-mi poziția lui și pe cea a habitatului.

Mindy își verifică ecranul.

— În momentul ăsta e la… 28,9° nord, 29,6° vest.

Din câteva atingeri de taste, deschise un alt fișier.

— Habitatul este la 31,2° nord, 28,5° vest. Ce vedeți?

Venkat termină de notat cifrele.

— Vino cu mine, spuse el și ieși grăbit.

— Mm, murmură Mindy urmându-l. Unde mergem?

— Camera de recreere din SatCon. Mai aveți harta lui Marte pe perete?

— Sigur, spuse Mindy. Însă e doar un poster din magazinul de cadouri. Am pe calculator hărți la calitate digitală înaltă…

— Nț… Nu pot să desenez pe alea, zise el.

Apoi, dând colțul către camera de recreere, arătă spre harta lui Marte de pe perete:

— Pe asta pot să desenez.

Camera de recreere era goală, cu excepția unui tehnician IT care savura o ceașcă de cafea. Privi alarmat în sus când Venkat și Mindy se năpustiră înăuntru.

— Bun, are linii de latitudine și longitudine, spuse Venkat.

Privindu-și însemnările și apoi deplasându-și degetul de-a lungul hărții, făcu un X.

— Aici e habitatul, spuse.

— Hei, zise tehnicianul. Desenezi pe posterul nostru?

— O să vă cumpăr unul nou, replică Venkat fără să se uite în spate; apoi făcu un alt X. Asta e poziția lui curentă. Adu-mi o riglă.

Mindy se uită în stânga și-n dreapta. Nevăzând nicio riglă, înhăță agenda tehnicianului.

— Hei! protestă acesta.

Folosind muchia agendei ca riglă, Venkat trase o linie de la habitat la locul unde se afla Mark și dincolo de acesta. Apoi făcu un pas în spate.

— Mda! Acolo se duce! exclamă el entuziasmat.

— Așa!? zise Mindy.

Linia trecea exact prin centrul unui punct galben strălucitor tipărit pe hartă.

— Pathfinderul! zise Mindy. Se duce la Pathfinder!

— Da! Acum înțelegem. E la vreo opt sute de kilometri de el. Poate să ajungă până acolo și înapoi cu proviziile pe care le are.

— Și poate să aducă înapoi Pathfinderul și roverul Sojourner, spuse Mindy.

Venkat scoase mobilul.

— Am pierdut contactul cu Pathfinderul în 1997. Dacă poate să-l aducă online din nou, e posibil să comunicăm. Probabil va avea nevoie doar de o curățare a celulelor solare. Chiar dacă are o problemă mai serioasă, Mark e inginer!

În timp ce forma un număr, adăugă:

— Meseria lui e să repare chestii!

Zâmbind, după cum avea impresia, pentru prima oară după multe săptămâni, ținu receptorul la ureche și așteptă un răspuns.

— Bruce? Sunt Venkat. Avem o schimbare totală a situației. Watney se îndreaptă spre Pathfinder. Da! Știu, nu-i așa? Găsește-i pe toți cei care au fost în proiectul ăla și adu-i la JPL acum. O să prind următorul zbor.

Închise telefonul și zâmbi privind harta:

— Mark, ești dat dracului!

CAPITOLUL 9

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 79

E seara celei de-a opta zile de când sunt pe drum. Sirius 4 a fost un succes până acum.

Am intrat în rutină. În fiecare dimineață mă trezesc în zori. Primul lucru pe care-l fac e să verific nivelul oxigenului și pe cel al dioxidului de carbon. Apoi mănânc pachetul pregătit pentru micul dejun și beau o cană de apă. După asta mă spăl pe dinți, folosind cât mai puțină apă, și mă rad cu un aparat de ras electric.

Roverul nu are toaletă. Se presupunea că folosim pentru asta sistemele de regenerare din costume. Dar ele nu sunt proiectate să reziste la douăzeci de zile de folosire.

Urina mea de dimineață se duce într-o cutie de plastic resigilabilă. Când o deschid, roverul duhnește ca toaleta unei parcări pentru TIR-uri. Aș putea s-o scot afară și s-o las să fiarbă până la evaporare. Dar am muncit din greu să fac apa aia și chiar n-am de gând s-o prăpădesc. O s-o pun în recuperatorul de apă când mă întorc.

Chiar și mai prețioase sunt fecalele mele. Sunt foarte importante pentru ferma de cartofi, iar eu sunt singura sursă de pe Marte. Din fericire, când petreci o grămadă de timp în spațiu, înveți cum să-ți faci nevoile într-o pungă. Și dacă vă gândiți ce rău e când deschid cutia pentru urină, imaginați-vă mirosul de după ce mă ușurez.

După ce termin rutina asta încântătoare, ies și colectez celulele solare. De ce n-am făcut asta noaptea trecută? Pentru că să încerci să demontezi și să stivuiești celule solare în beznă totală nu e deloc distractiv. Am învățat asta pe propria piele.

După ce securizez celulele, mă întorc înăuntru, pun niște melodii căcăcioase din anii ’70 și încep să conduc. O lălăi cu 25 de km/h, viteza maximă a roverului. Înăuntru e confortabil. Port niște nădragi scurtați în grabă și o cămașă subțire, în timp ce GTR-ul face interiorul să se încălzească precum un cuptor. Când se face prea cald, desprind izolația lipită cu bandă izolantă de carcasă. Când se face prea frig, o lipesc la loc.

Primul acumulator se epuizează după cam două ore de mers. Fac o EVA scurtă ca să mut cablurile, apoi mă întorc la volan pentru a doua jumătate a drumului din acea zi.

Terenul e foarte neted. Șasiul roverului e mai înalt decât toate pietrele din jur, iar dealurile sunt niște chestii cu pantă lină, netezite