Când s-a epuizat și celălalt acumulator, e timpul pentru o altă EVA. Scot celulele solare de pe acoperiș și le întind pe jos. În primele zile solare le-am așternut într-o linie. Acum le lepăd pe unde apuc, încercând să le țin aproape de rover din pură lene.

Apoi vine partea incredibil de anostă a zilei mele. Tai frunză la câini douăsprezece ore, neavând nimic de făcut. Și mi se face greață de roverul ăsta. Interiorul are dimensiunea unei dube. Poate părea o grămadă de spațiu, dar încearcă să stai închis opt zile într-o dubă. Abia aștept să lucrez la ferma de cartofi din habitat, unde am atâta spațiu.

Mi-e dor de habitat. Cât de aiuristică e chestia asta?

Am de văzut emisiuni TV căcăcioase din anii ’70 și mai am o mână de romane cu Poirot. Dar în cea mai mare parte a timpului mă gândesc cum să ajung la Ares 4. Va trebui să ajung acolo cândva. Cum naiba o să supraviețuiesc unei călătorii de 3.200 de kilometri în chestia asta? O să dureze vreo cincizeci de zile. O să am nevoie de recuperatorul de apă și de oxigenator, poate ceva din acumulatorii principali ai habitatului, plus încă o mulțime de celule solare ca să încarce totul… Unde o să le pun pe toate? Gândurile astea mă sâcâie în zilele lungi și plictisitoare.

În cele din urmă se întunecă și obosesc. Mă întind printre pachetele cu mâncare, rezervoarele cu apă, rezervorul suplimentar de O2, mormanele de filtre de CO2, cutia cu urină, pungile cu rahat și alte chestii personale. Am mai multe combinezoane ale echipajului, care-mi servesc drept așternut, împreună cu pătura și cu perna mea. Pe scurt, dorm într-o grămadă de gunoi în fiecare noapte.

Și că veni vorba de somn… Noapte bună!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 80

După socotelile mele, sunt cam la 100 de kilometri de Pathfinder. Din punct de vedere tehnic, e „Stația comemorativă Carl Sagan”. Dar, cu tot respectul datorat lui Carl, pot să-i spun fix cum vreau. Eu sunt Regele lui Marte.

După cum am menționat, e o cursă lungă și plictisitoare și sunt abia la dus. Dar, hei, sunt astronaut. Călătoriile ultra-lungi sunt meseria mea.

Navigația e o problemă delicată.

Semnalul de navigație al habitatului ajunge doar la 40 de kilometri, așa că aici mi-e inutil. Când mi-am planificat mica excursie știam c-o să fie o problemă, așa că am pus la cale un plan genial care n-a mers.

Computerul are hărți detaliate, așa că m-am gândit că o să pot naviga după reperele topografice. Am greșit. Se pare că nu poți naviga după repere topografice dacă nu poți găsi niciun nenorocit de reper topografic.

Situl nostru de aterizare este la delta unui râu care a dispărut demult. NASA a ales locul ăsta fiindcă dacă ar exista fosile microscopice, ăsta ar fi un loc bun de căutat. De asemenea, apa ar fi tras după sine mostre de roci și de sol de la mii de kilometri distanță. Cu ceva săpături, am fi putut obține o istorie geologică amplă.

Ceea ce e grozav pentru știință, dar înseamnă că habitatul este într-o pustietate fără formă.

M-am gândit să fac un compas. Roverul are destulă electricitate, iar trusa medicală are un ac. Am o singură problemă: Marte nu are câmp magnetic.

Așa că navighez după Phobos. Se învârte în jurul lui Marte atât de repede, că efectiv răsare și apune de două ori pe zi, de la vest la est. Nu e cel mai precis sistem, dar funcționează.

Lucrurile s-au simplificat în ziua solară 75. Am ajuns la o vale cu o ridicătură către vest. Avea teren plat pentru rulare ușoară și n-a trebuit decât să urmez marginea dealurilor. Am numit-o „Valea Lewis”, după conducătoarea noastră neînfricată. I-ar fi plăcut mult aici, tocilară la geologie cum e.

Trei zile solare mai târziu, Valea Lewis s-a deschis într-o câmpie largă. Deci din nou am fost lăsat fără repere și m-am bazat pe Phobos să mă ghideze. Există probabil ceva simbolism aici. Phobos e zeul fricii, iar eu îl las să mă conducă. Nu e un semn bun.

Dar astăzi, în sfârșit, mi s-a schimbat norocul. După două zile solare de rătăcit prin deșert, am găsit ceva după care să mă orientez. E un crater de cinci kilometri, așa de mic încât nici măcar n-are un nume înregistrat. Dar e pe hărți, așa că pentru mine a fost Farul din Alexandria. Odată ce l-am avut în raza vizuală, am știut exact unde mă aflu.

De fapt, chiar acum am campat lângă el.

În sfârșit am scăpat de zonele goale de pe hartă. Mâine o să navighez după Far, iar mai târziu după craterul Hamelin. Sunt în formă bună.

Și acum, să mă apuc de următoarea sarcină: statul de pomană vreme de douăsprezece ore.

Aș face bine să m-apuc!

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 81

Aproape că am ajuns la Pathfinder azi, dar mi s-a terminat energia. Mai sunt doar 22 de kilometri de parcurs!

O călătorie întru nimic remarcabilă. Navigația n-a fost o problemă. Pe măsură ce Farul s-a pierdut în depărtare, marginea craterului Hamelin a devenit vizibilă.

Am lăsat demult în urmă Acidalia Planitia. Acum am înaintat destul de mult în Ares Vallis. Câmpiile deșertice fac loc terenului mai accidentat, presărat cu materiale aruncate din cratere, care n-au ajuns niciodată să fie acoperite de nisip. Condusul devine o corvoadă; trebuie să fiu mai atent.

Până acum am condus direct prin peisajul presărat cu pietre. Dar pe măsură ce înaintez spre sud, rocile devin din ce în ce mai mari și mai multe. Trebuie să le ocolesc pe unele, ca să nu risc să-mi stric suspensia. Vestea bună este că nu trebuie să fac asta la nesfârșit. Odată ce ajung la Pathfinder, pot să mă întorc și s-o iau pe unde am venit.

Vremea a fost foarte bună. Nu s-a simțit vântul și au fost furtuni. Cred că am fost norocos. Există șanse