Astăzi, după ce am așezat panourile solare, am ieșit la o scurtă plimbare. Nu m-am îndepărtat atât de mult încât să nu mai văd roverul; ultimul lucru care-mi trebuie e să mă rătăcesc când merg pe jos. Dar n-aveam chef să mă târăsc înapoi în cuibul ăla de șobolan înghesuit și urât mirositor. Nu imediat.

E un sentiment ciudat. Peste tot pe unde mă duc, sunt primul. Ies din rover? Primul ins care a fost acolo vreodată! Mă cațăr pe un deal? Primul tip care s-a cățărat pe dealul ăla! Dau un șut unei pietre? Piatra aia n-a fost mișcată de un milion de ani!

Sunt primul ins care a făcut o călătorie de lungă durată pe Marte. Primul ins care a petrecut mai mult de treizeci și una de zile solare pe Marte. Primul ins care crește culturi pe Marte. Primul, primul, primul!

Nu m-am așteptat să fiu primul la nimic. Am fost al cincilea membru al echipajului care a ieșit din VCM când am aterizat, ceea ce m-a făcut a șaptesprezecea persoană care a pus piciorul pe Marte. Ordinea de ieșire fusese stabilită cu ani în urmă. Cu o lună înainte de lansare, ne-am făcut toți tatuaje cu „numerele pentru Marte”. Johanssen aproape că a refuzat să-și facă „15”-le, pentru că îi era teamă c-o s-o doară. O femeie care a supraviețuit centrifugii, cometei vomei{14}, exercițiilor de aterizare dură și alergărilor de câte 10 kilometri. O femeie care a reparat o defecțiune simulată de la computerul VCM-ului în timp ce se răsucea cu capul în jos. Ei bine, unei astfel de femei îi era frică de un ac de tatuat.

Fir-ar, ce-mi lipsesc oamenii ăia!

Iisuse, aș da orice pentru o conversație de cinci minute cu oricine. Oricine, oriunde, despre orice.

Sunt prima persoană care a fost vreodată singură pe o întreagă planetă.

Gata, destul cu văicăreala. Port o conversație cu cineva: cu persoana care citește acest jurnal. E mai degrabă monolog, dar va trebui să-mi fie de-ajuns. S-ar putea să mor dar, la naiba, cineva o să știe ce am avut de spus.

Iar unicul obiectiv al acestei călătorii e să fac rost de un radio. S-ar putea să intru din nou în legătură cu omenirea – ba chiar înainte să mor.

Așadar, încă o premieră: mâine voi fi prima persoană care a recuperat o sondă de pe Marte.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 82

Victorie! L-am găsit!

Știam că sunt în zona corectă când am identificat Twin Peaks în zare. Cele două coline mici sunt la mai puțin de un kilometru de situl de aterizare. Chiar mai bine, sunt pe partea cealaltă a sitului. Tot ce am avut de făcut a fost să mă îndrept către ele până ce am dat de lander.

Și era acolo! Exact unde trebuia să fie!

Partea finală a aterizării Pathfinderului a presupus un tetraedru prevăzut cu baloane. Baloanele au absorbit impactul aterizării. Odată ce s-a așezat, baloanele s-au dezumflat, iar tetraedrul s-a desfăcut pentru a da la iveală sonda.

De fapt sunt două componente separate. Landerul propriu-zis și roverul Sojourner. Landerul era imobil, în timp ce Sojourner se învârtea primprejur și cerceta cu de-amănuntul rocile. Le voi lua cu mine pe-amândouă, dar partea importantă este landerul. Asta e componenta prin care se realizează comunicarea cu Pământul.

Nu pot să explic cât de fericit am fost. Am depus eforturi mari să vin aici și-am reușit.

Landerul era pe jumătate îngropat. După câteva săpături rapide și atente, am scos la suprafață cea mai mare parte din el, deși tetraedrul mare și baloanele dezumflate au rămas îngropate.

După o căutare rapidă, l-am găsit pe Sojourner. Micuțul era la doar doi metri de lander. Mi-am amintit vag că fusese mai departe când l-au văzut pentru ultima oară. Probabil că i s-au activat anumite sisteme și a început să dea ocol landerului, încercând să comunice.

L-am depozitat repede pe Sojourner în roverul meu. E mic, ușor și încape lejer în sas. Landerul era altă poveste.

N-aveam nicio speranță să-l aduc întreg înapoi la habitat. Era pur și simplu prea mare, dar nu aveam nevoie decât de sonda propriu-zisă. Era timpul să-mi pun haina de inginer mecanic.

Sonda era pe panoul central al tetraedrului desfăcut. Celelalte trei laturi erau fiecare prinse de panoul central cu câte o balama metalică. După cum o să-ți spună oricine de la JPL, sondele sunt chestii delicate. Greutatea e o problemă serioasă, așa că nu sunt făcute să suporte tratamente prea dure.

Când m-am pus cu ranga pe balamale, au sărit cât colo!

Apoi lucrurile au devenit dificile. Când am încercat să ridic ansamblul panoului central, nu s-a mișcat.

La fel ca și celelalte trei panouri, panoul central avea dedesubt baloane dezumflate.

Pe parcursul anilor, baloanele au fost sfâșiate și s-au umplut cu nisip.

Aș fi putut să le tai, dar trebuia să sap ca să ajung la ele. Nu c-ar fi greu, e doar nisip, dar mă încurcau celelalte trei panouri.

Mi-am dat seama rapid că mă doare-n cot de starea celorlalte panouri. M-am întors la roverul meu, am tăiat câteva fâșii din materialul habitatului și le-am împletit într-o funie grosolană, dar rezistentă. Nu grație mie era rezistentă. Să le mulțumim celor de la NASA pentru asta. Eu doar i-am dat formă de funie.

Am legat un capăt de un panou, iar pe celălalt de rover. Roverul a fost proiectat să traverseze teren foarte accidentat, deseori cu pante abrupte. S-ar putea să nu fie rapid, dar are un cuplu grozav. Am târât panoul la o parte ca un țărănoi care scoate o buturugă.

Acum aveam loc să sap. Pe măsură ce scoteam la iveală câte un balon, îl tăiam. Toată treaba mi-a luat o oră.

Apoi am luat pe sus ansamblul panoului central și l-am cărat cu aplomb la rover.

Cel puțin, asta am vrut să fac. Nenorocirea aia e