în continuare grea ca dracu’. Presupun că are 200 de kilograme. Chiar și în gravitația lui Marte e cam mult. În habitat aș putea să-l manipulez destul de lesne, dar să-l ridic când port un costum incomod pentru EVA? Nici nu se pune problema.

Așa că l-am târât la rover.

Iar acum, următoarea faptă vitejească: să-l urc pe acoperiș.

Acoperișul era gol deocamdată. Chiar și cu acumulatorii aproape plini, când m-am oprit, am desfășurat celulele solare. De ce nu? Energie gratuită.

Mă gândisem la asta din vreme. Pe drum încoace, două stive de panouri solare ocupau întregul acoperiș. Pe drumul de întors o să folosesc o singură stivă, ca să fac loc sondei. E ceva mai periculos; stiva ar putea să cadă. În plus, o să fie un chin să le stivuiesc așa sus. Dar o să mă descurc.

Nu pot să arunc pur și simplu o funie peste rover și să salt Pathfinderul pe-o parte. Nu vreau să-l stric. Adică, e deja stricat, au pierdut contactul cu el din 1997. Dar nu vreau să-l stric și mai mult.

Am găsit o soluție, dar făcusem destulă muncă fizică pentru o zi și aproape că se înserase.

Acum sunt în rover și mă uit la Sojourner. Pare în regulă. Nicio avarie fizică la exterior. Nu arată ca și cum vreuna din componente s-ar fi copt prea tare la soare. Stratul dens de mizerie marțiană de pe el l-a protejat de pericolele expunerii îndelungate la soare.

Poate te gândești că Sojourner nu prea îmi folosește. Nu poate să comunice cu Pământul. De ce îmi pasă de el?

Pentru că are o mulțime de componente mobile.

Dacă stabilesc o legătură cu NASA, le pot transmite mesaje ținând o pagină de text în dreptul camerei landerului. Dar cum mi-ar răspunde? Singurele componente mobile ale landerului sunt antena cu amplificare mare (care ar trebui să stea ațintită spre Pământ) și brațul camerei de luat vederi. O să trebuiască să găsim un sistem prin care NASA ar putea comunica prin rotirea capului camerei. O să meargă chinuitor de încet.

Dar Sojourner are șase roți independente care se rotesc destul de repede. Ar fi mult mai ușor de comunicat cu acestea. Aș putea desena litere pe ele. NASA ar putea să le rotească și să-mi transmită mesaje literă cu literă.

Asta presupunând că pot într-adevăr să fac radioul landerului să funcționeze.

E vremea să trag pe dreapta. Mâine o să-mi rup spinarea cu o grămadă de muncă fizică istovitoare. Am nevoie de odihnă.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 83

Of, Doamne, sunt frânt!

Dar a fost singura modalitate care mi-a trecut prin minte ca să urc landerul în siguranță pe acoperiș.

Am construit o rampă din pietre și nisip. Întocmai ca străvechii egipteni.

Și dacă Ares Vallis e bogat în ceva, acest ceva sunt pietrele!

Mai întâi, am experimentat ca să văd cât de abruptă poate fi panta. Am îngrămădit câteva pietre lângă lander și l-am târât în sus pe grămada respectivă, apoi în jos. Dup-aia am făcut-o mai abruptă și m-am asigurat că pot să trag landerul în sus și-n jos. Am tot repetat chestia asta până ce am găsit cel mai bun unghi pentru rampă: 30 de grade. Mai mult era prea riscant. Aș fi putut să-l scap și să se rostogolească în josul rampei.

Acoperișul roverului este la peste doi metri înălțime față de sol. Așa că aveam nevoie de o rampă de aproape patru metri lungime. M-am pus pe treabă.

Primele câteva pietre au fost ușoare. Apoi au început să pară din ce în ce mai grele. Munca fizică grea într-un costum spațial e o crimă. Înseamnă efort suplimentar, pentru că tragi după tine 20 de kilograme de costum, iar mișcările îți sunt limitate. În douăzeci de minute gâfâiam.

Așa că am trișat. Am suplimentat amestecul de O2. Mi-a fost de un real ajutor. Probabil n-ar trebui să-mi fac un obicei din asta. În plus, nu m-am încins. Costumul pierde căldură mai repede decât e în stare corpul meu să o producă. Sistemul de încălzire e cel care păstrează temperatura suportabilă. Munca fizică a însemnat doar că astfel costumul meu nu mai trebuia să se încălzească atât de mult.

După ore de muncă istovitoare, am reușit în cele din urmă să fac rampa. Nimic mai mult decât o grămadă de pietre rezemată de rover, dar a ajuns la acoperiș.

Mai întâi am tropăit în sus și-n jos pe rampă, ca să mă asigur că e stabilă, apoi am târât landerul sus. A mers de minune!

Eram numai zâmbet cât am așezat landerul la locul lui. M-am asigurat că e fixat zdravăn și chiar am pus celulele solare într-o singură stivă mare (de ce să nu profit de rampă?).

Și după aia mi-a picat fisa. Rampa avea să se prăbușească la plecarea roverului, iar pietrele puteau avaria roțile sau șasiul. Ca să nu se întâmple asta, trebuia să desfac rampa.

Of!

A fost mai simplu să demolez rampa decât să o clădesc. Nu trebuia să așez cu grijă fiecare piatră. Le-am aruncat la întâmplare. Mi-a luat doar o oră.

Iar acum am terminat!

Mâine pornesc către casă cu noul meu radio stricat, cu o greutate de 200 de kilograme.

CAPITOLUL 10

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 90

Șapte zile de la Pathfinder și cu șapte zile mai aproape de casă.

După cum am sperat, m-am putut întoarce la Valea Lewis pe urmele de la venire. Apoi au mai fost patru zile solare de șofat lejer. Datorită colinelor din stânga mea era imposibil să mă rătăcesc, iar terenul era neted.

Dar toate lucrurile bune au un sfârșit. Acum sunt înapoi în Acidalia Planitia. Urmele de la plecare sunt demult pierdute. Au trecut șaisprezece zile de când am fost aici ultima dată. Chiar și fenomenele meteorologice slabe le-ar fi șters după atâta timp.

La plecare ar fi trebuit să ridic o grămadă de pietre de fiecare dată când am campat. Terenul e atât de plat, că ar fi fost vizibile de la