Dar dacă mă gândesc mai bine la ce a însemnat să construiesc nenorocita aia de rampă… of.

Deci sunt din nou rătăcitorul prin deșert, folosindu-l pe Phobos ca să navighez și sperând că nu mă abat prea mult. Tot ce trebuie să fac e să ajung la 40 de kilometri de habitat ca să-i prind semnalul.

Sunt optimist. E prima oară când cred că s-ar putea să scap cu viață de pe planeta asta. Cu gândul la asta, iau mostre de sol și de roci de fiecare dată când fac o EVA.

La început, m-am gândit că e de datoria mea. Dacă supraviețuiesc, geologii o să mă iubească. Dar apoi a început să fie distractiv. Acum, în timp ce șofez, abia aștept să pun pur și simplu roci în pungi.

E vorba doar de sentimentul plăcut că sunt din nou astronaut. Nimic mai mult. Nu un fermier fără chef, nu un inginer electric, nu un șofer de camion. Un astronaut. Fac ce fac astronauții. Mi-a lipsit.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 92

Azi am prins două secunde de semnal de la baliza habitatului, apoi l-am pierdut. Dar e un semn bun. Am călătorit cumva spre nord-nord-vest, vreme de două zile. Trebuie să fiu la mai bine de o sută de kilometri de habitat; e un miracol că am prins și urma aia de semnal. Trebuie să fi fost un interval cu condiții meteo perfecte.

În timpul zilelor crunt de plictisitoare, mi-am croit drum prin The Six Million Dollar Man{15} din colecția inepuizabilă de ciurucuri din anii ’70 a comandantului Lewis.

Tocmai am văzut un episod în care Steve Austin se luptă cu o sondă rusească pentru Venus, care din greșeală a aterizat pe Pământ. Ca expert în călătorii interplanetare, vă pot spune că nu există nici urmă de inadvertență științifică în povestea asta. Este absolut normal ca sondele să aterizeze pe planeta greșită. De asemenea, carcasa mare, din panouri plate a sondei este ideală pentru atmosfera venusiană cu presiune ridicată. Și, după cum știm cu toții, sondele refuză deseori să asculte de comenzi, optând în schimb să atace oamenii pe care-i întâlnesc în cale.

Deocamdată, Pathfinderul n-a încercat să mă omoare. Dar stau cu ochii pe el.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 93

Astăzi am găsit semnalul habitatului. Nicio șansă să mă mai rătăcesc. Conform computerului, sunt la 24.718 metri distanță.

Mâine o să fiu acasă. Chiar dacă roverul se defectează catastrofic, o să fiu bine. De aici pot să merg până la habitat.

Nu știu dacă am mai spus asta până acum, dar mi-a ieșit pe nas statul în roverul ăsta. Am petrecut atâta timp așezat sau culcat, că mi-am paradit spatele. Dintre toți colegii mei din echipaj, cel care-mi lipsește cel mai mult acum e Beck. El mi-ar rezolva durerea de spate.

Deși probabil că mi-ar fi făcut capul calendar. „De ce nu ți-ai făcut exercițiile de întindere? Corpul e important! Mănâncă mai multe fibre!” sau ceva asemănător.

În momentul ăsta chiar nu-mi doresc o muștruluială privind sănătatea fizică.

În timpul antrenamentelor, a trebuit să exersăm temutul scenariu „ratarea orbitei”. În eventualitatea unei avarii în cea de-a doua fază din timpul ascensiunii VAM-ului, am fi pe orbită, dar prea jos ca să ajungem la Hermes. Atingem un pic atmosfera superioară, așadar orbita noastră își schimbă rapid parametrii. NASA l-ar acționa pe Hermes de la distanță și l-ar aduce să ne ridice. Apoi am ieși naibii de acolo, înainte ca Hermes să încetinească prea mult.

Ca să ne antrenăm pentru asta, ne-au pus să stăm în simulatorul VAM timp de trei zile oribile. Șase oameni într-un vehicul de ascensiune proiectat inițial pentru un zbor de douăzeci și trei de minute. A fost nițel cam înghesuială. Și prin „nițel cam înghesuială” vreau să zic „voiam să ne omorâm unul pe altul”.

Aș da orice să fiu din nou cu echipajul meu în capsula aia cât cutia de chibrituri.

Frate, chiar sper să fac Pathfinderul să funcționeze din nou.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 94

Casă, dulce casă!

Azi scriu din cavernosul și giganticul meu habitat!

Primul lucru pe care l-am făcut când am intrat a fost să-mi flutur brațele ca bezmeticul, alergând în cerc. M-am simțit grozav! Am fost în blestematul ăla de rover timp de douăzeci și două de zile solare și nu puteam nici măcar să merg fără să-mi pun costumul pe mine.

O să trebuiască să suport de două ori mai mult ca să ajung la Ares 4, dar asta e o problemă pentru mai târziu.

După câteva tururi sărbătorești de habitat, era timpul să trec la muncă.

Mai întâi, am pornit oxigenatorul și regulatorul atmosferic. Am verificat nivelurile aerului, totul arăta bine. Exista încă CO2, deci plantele nu se sufocaseră chiar dacă nu mai fusesem eu să expir pentru ele.

Bineînțeles, am verificat în amănunt culturile și erau sănătoase toate.

Am adăugat pungile mele cu excremente la grămada de îngrășământ. Un miros fermecător, pot să-ți spun, dar odată ce am adăugat niște sol, a scăzut la niveluri tolerabile. Am golit cutia de pipi în recuperatorul de apă.

Am fost plecat mai mult de trei săptămâni și am lăsat habitatul foarte umed, de dragul culturilor. Atâta umiditate în aer poate conduce la tot felul de probleme electrice, așa că mi-am petrecut următoarele ore verificând integral toate sistemele.

Apoi am cam lenevit o vreme. Am vrut să-mi petrec restul zilei relaxându-mă, dar mai aveam lucruri de făcut.

Mi-am pus costumul, am ieșit la rover și am tras celulele solare de pe acoperiș. În următoarele ore le-am pus înapoi unde le era locul, conectându-le la rețeaua de alimentare a habitatului.

Coborâtul landerului de pe acoperiș a fost infinit mai ușor decât urcatul lui acolo. Am desprins o traversă din platforma VAM-ului și am târât-o la rover. Sprijinind-o de carcasă și îngropând celălalt capăt în pământ, pentru stabilitate, am obținut o rampă.

Ar fi trebuit să aduc traversa aia cu mine la situl Pathfinderului. Cât trăiești,