Sub nicio formă n-am cum să aduc landerul în sas. E pur și simplu prea mare. Aș putea, probabil, să-l demontez și să-l bag bucată cu bucată, dar există un motiv destul de convingător să n-o fac.

Neavând câmp magnetic, Marte nu e protejat de radiația solară mare. Dacă aș fi expus la ea, m-aș alege cu atâta cancer că până și cancerul ar avea cancer. Așa că prelata habitatului oferă adăpost față de undele electromagnetice. Asta înseamnă că dacă landerul ar fi înăuntru, habitatul însuși ar bloca orice transmisie.

Că veni vorba de cancer, era timpul să scap de GTR.

A fost dureros să mă urc înapoi în rover, dar trebuia să o fac. Dacă GTR-ul s-ar sparge vreodată, m-ar face praf.

NASA a decis că patru kilometri reprezintă o distanță sigură și n-aveam de gând să mă îndoiesc de ei. Am condus până la locul în care îl abandonase inițial comandantul Lewis, l-am pus în aceeași groapă și m-am întors la habitat.

Mâine încep să mă ocup de lander.

Iar acum o să mă bucur de un somn bun și lung într-o căscioară adevărată, cu gândul reconfortant că la trezire urina mea de dimineață se va duce într-o toaletă.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 95

Ziua de azi a fost dedicată numai reparațiilor!

Misiunea Pathfinder s-a încheiat din cauză că landerul a avut o eroare majoră, care a rămas necunoscută. Odată ce JPL a pierdut contactul cu landerul, n-au mai avut cum să afle ce s-a ales de Sojourner. E posibil să fie în stare mai bună. Poate că are nevoie doar de alimentare. Alimentare pe care n-a putut-o căpăta cu panourile solare sufocate definitiv de praf.

Am așezat micuțul rover pe bancul de lucru și am deschis un panou ca să arunc o privire înăuntru. Bateria era cu clorură de litiu tionil, nereîncărcabilă. Mi-am dat seama de asta din câteva indicii subtile: forma punctelor de conectare, grosimea izolației și faptul că pe ea scria „LiSOCl2 NEREÎNC”.

Am curățat complet panourile solare, apoi am ațintit spre ele o lămpiță flexibilă. Bateria e moartă de mult. Dar s-ar putea ca panourile să fie bine, iar Sojourner poate funcționa direct cu ele. O să vedem dacă se întâmplă ceva.

Apoi a venit vremea să arunc o privire la tăticul lui Sojourner. Mi-am pus costumul și am ieșit.

La majoritatea landerelor, punctul slab e acumulatorul. E cea mai delicată componentă și, dacă moare, nici că-și mai revine.

Landerele nu pot pur și simplu să se stingă și să aștepte, în momentul în care li se descarcă acumulatorii. Componentele electronice din ele nu funcționează decât dacă sunt la o temperatură minimă. Deci au încălzitoare ca să păstreze componentele electronice calde. E o problemă care survine rareori pe Pământ, dar, hei, aici e Marte.

În timp, panourile solare se acoperă cu praf. Apoi iarna aduce temperaturi mai scăzute și mai puțină lumină diurnă. Toate astea se combină într-un mare „du-te dracu’” din partea lui Marte către landerul tău. În cele din urmă, ca să se încălzească, acesta folosește mai multă energie decât primește de la slaba lumină diurnă care străbate prin praf.

Odată ce acumulatorul se epuizează, componentele electronice sunt prea reci ca să mai funcționeze și întregul sistem moare. Panourile solare reîncarcă întrucâtva acumulatorul, dar nimic nu-i spune sistemului să repornească. Singurele care ar putea lua această decizie sunt componentele electronice, care nu funcționează. În cele din urmă acumulatorul, acum nefolosit, o să-și piardă capacitatea de a reține energia.

Asta e cauza obișnuită a morții acumulatorului. Și sper că asta a omorât Pathfinderul.

Am improvizat din componentele rămase de la VCM o masă care va funcționa și pe post de rampă. Apoi am târât landerul sus pe noul meu banc de lucru în aer liber. Munca într-un costum pentru EVA e suficient de enervantă. Să mă și aplec tot timpul ar fi fost o tortură.

Mi-am luat trusa de scule și-am început să cotrobăi. Deschiderea panoului exterior n-a fost prea dificilă și am identificat destul de ușor acumulatorul. JPL etichetează totul. E un acumulator Ag-Zn de 40 A/h, cu un voltaj optim de 1,5. Uau. Pe vreme aia chiar că făceau lucrurile astea să funcționeze cu mai nimic.

Am desprins acumulatorul și m-am întors înăuntru. L-am verificat cu trusa pentru electronice și cu siguranță este mort, mort, mort. Dacă mi-aș târșâi picioarele pe un covor, aș reține mai multă sarcină electrică.

Dar aflasem ce îi trebuia landerului: 1,5 volți.

În comparație cu rahaturile improvizate din care fac bici începând cu ziua solară 6, asta era parfum. Aveam regulatoare de voltaj în trusă! Mi-a luat doar cincisprezece minute să pun un regulator pe un cablu de alimentare de rezervă și încă o oră să ies afară și să montez cablul unde se afla înainte acumulatorul.

Apoi a venit problema încălzirii. E bine să ții componentele electronice la peste -40°C. Temperatura de astăzi atinge un înviorător -63°C.

Acumulatorul a fost mare și ușor de identificat, dar n-aveam nicio idee unde erau radiatoarele. Chiar dacă aș fi știut, era prea riscant să le cuplez direct la alimentare. Aș fi putut cu ușurință să prăjesc tot sistemul.

Așa că în schimb m-am dus la bunul și bătrânul rover 1, numit și „piese de schimb”, și i-am furat radiatorul ambiental. Am luat atâtea din bietul rover, că arată ca și cum l-aș fi parcat într-un cartier rău famat al orașului.

Am târât radiatorul la bancul meu de lucru de-afară și l-am conectat la alimentarea habitatului. Apoi l-am plasat în lander, în locul unde era înainte acumulatorul.

Acum aștept și sper.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 96

Chiar sperasem că atunci când mă voi trezi landerul va fi funcțional, dar n-am avut norocul ăsta. Antena lui cu amplificator de mare putere este exact unde am văzut-o ultima dată. De ce contează asta? Păi să-ți zic…

Dacă landerul își revine (și ăsta e un mare „dacă”), o să încerce să reia contactul cu Pământul. Problema e că nu ascultă nimeni. Nu e ca și