Ghenovicescu se trezise de groază… Se ridicase spre spătarul fotoliului nostru şi căuta să ţie pe Mouthy care întărâtată şi îndrăcită se întindea ca un şarpe încolăcitor să-mi ajungă la gură…

  Pietrele de pe şosea trosneau în jerbe de sub roţi, de parcă ar fi fost simplu noroi. Mărginoiu, care era mult mai curajos decât Ghenovicescu, îl consola:

  — Lasă, dragă, că-ţi plăteşte petroliferul picioarele, dacă ţi le rupi, în dolari. Malatu, care moţăia în fundul maşinii, cu pardesiul pus şi gulerul ridicat până la urechi, Dumnezeu ştie de ce, a întărit părerea:

  — Dacă-ţi rupi picioarele, dai lovitura… Te ia Mouthy de bărbat. Unsprezece milioane şi un fotoliu, cu motor, ca să te plimbi singur prin grădină.

  Dar Mouthy, cu capul rotund şi obrajii bucălaţi sub ochii oblici puţin, cu breton până la sprâncene, ceea ce o făcea să semene uimitor a păpuşă, a întors capul, placidă şi cu accent:

  — Dragă, din partea mea nu căuta să faci pe interesantul… Că nu te iau, nici cu picioare, nici fără picioare…

  Ghenovicescu, exasperat şi înfuriat, căutând să-şi păstreze rolul de conducător şi umorist, cu tot caraghioslâcul fricii lui, schiţă gestul s-o strângă de gât:

  — Lighioană erotică, şi întorcându-se revoltat: Jur că în viaţa mea nu mai merg cu proştii la drum… fi luase basca şi o trăgea de păr: De gâtul unuia inteligent nu te-ai agăţa aşa.

  Ştiu că lumea şi prietenii chiar mă cred prost… Bineînţeles că nimeni nu mi-o spune în faţă… Singur Gnenovicescu, „are, pentru că e spiritual, îşi permite orice, mă apostrofează aşa, uneori, dar fireşte că nimeni nu-l ia în serios şi nu am de ce să mă supăr.

  Acum e furios:

  — Dacă n-ai fi atât de prost, aş suferi grozav când văd femeile murind după tine… Dar aşa nu contează… E ca şi când m-ar înşela nevastă-mea cu lacheul dansator.

  Iar Mouthy îmi şuiera cald, atingându-mi lobul urechii:

  — Săraca dama ta… Să poată sta aşa, ce fericită ar fi…

  M-am supărat şi i-am spus că e o glumă de prost gust să mi se vorbească de femeia aceea care mă plictiseşte îngrozitor.

  Ghenovicescu făcea de obicei pe socoteala acelei doamne, dimineaţa pe plajă, glume răutăcioase:

  — Mă, Fred, ca să scapi de asta, trebuia să-ţi aduci aeroplanul. Nu-i chip să te slăbească aşa cu una, cu două… Uite-o că vine iar.

  Crispat însă, încearcă acum s-o reţie din când în când pe Mouthy, dar, prudent, îşi dă seama că orice mişcare a lui ar putea tulbura reflexele mele.

  Descreierata mi se atârnase, de la un timp, de gât insinuantă, cu ceafa uşor sprijinită pe dosul mâinii cu care ţineam volanul şi, cu faţa în sus, îmi sorbea buzele… Trebuia să ţiu gâtul înţepenit, ca să-i susţin greutatea şi ca să-mi păstrez privirea în conul de lumină la două sute de metri, pe şosea.

  — Ascultă, Fred, sar jos… Să ştii, m-arunc jos…

  În sfârşit, Mouthy s-a potolit puţin… Ghenovicescu o supraveghea însă, iar când a văzut că are de gând să reia, a apucat-o de gât, şi, paralizându-i astfel mişcările, a tras-o, cu genunchii ei goi şi rotunzi, cu şoldurile plinuţe, peste grămada din dos… Nu i-au mai dat drumul, deşi se zbătea, dar cred că ea exagera mişcările tocmai pentru că-i plăcea lupta asta. Eu am fost şi mai mulţumit, deoarece L. C. A venit aproape de mine… Vorbea foarte aşezat, fără gesturi, privea mereu înainte şi-mi arăta astfel profilul ei cu botişor aristocratic. Am domolit mersul şi am discutat tot timpul despre teatru.

  Din când în când, întorcându-se, surâdea pe gânduri: obrajii înalţi se arcuiau frumos, schiţând doi vagi S de o parte şi de alta a gurii, făceau gropiţe şi i se vedeau dinţii albi din faţă. Mi-a spus că m-a văzut uneori chiar la repetiţii şi i-am explicat că sunt prieten cu şeful de cabinet al Teatrului Naţional. Rochiţa de olandă albă, cu ţesutul ei de minuscule pătrăţele, îi închidea, cum era moda, într-o elipsă mică, tăiată de roşul şiragului de coral, gâtul lung şi vânjos de fată. Aş fi vrut s-o sărut acolo unde ceafa se topeşte în umăr, aşa era de cuminte şi de serioasă…

  Cu toate astea, când am început să intrăm în jocul prăfuit al luminilor, din faţa prăvăliilor de fructe şi mărunţişuri balneare, în hărmălaia de lângă „Hotelul Băilor”, mia spus:

  — Ştiu că toată lumea o găseşte ridicolă pe doamna aceea care caută mereu să fie lângă dumneata, mie mi se pare însă foarte interesantă şi aş vrea s-o cunosc.

  — Dacă aş vorbi cu ea, aş fi bucuros, domnişoară, să vă fac această plăcere… Şi întunecat: Dar mă agasează…

  — E aşa de singură şi tăcută… E numai între cucoane bătrâne. Ghenovicescu, suit deasupra ca să facă loc pentru Mouthy acum potolită, a devenit rău:

  — E logodnica lui fără speranţă… A visat la cinci ani, de Bobotează, un cap de viţel distins, iar acum are impresia că şi-a descoperii: destinul.

  Era atât praf şi larmă pe şosea, mai ales că maşini treceau necontenit, încât nu auzeam şi nu vedeam nimic, ca într-o ceaţă deasă străbătută de fâşii de lumină opace… Aproape să dau din pricina asta într-o căruţă cu pepeni, pe care n-o văzusem… Am virat brusc şi am intrat în şanţ… Noroc că mergeam la pas… Maşina nu s-a răsturnat, dar oprindu-se prea brusc înclinată, dintre cei care erau îngrămădiţi la spate, Ghenovicescu şi Mouthy s-au rostogolit în şanţ, aproape unul în braţele altuia. Mouthy a început să-l pălmuiască orbeşte pe amicul nostru care, revenit din spaimă, a spus rar, ca un doctor care ştie ce spune:

  — Te-am supraevaluat, Mouthy. Tu răsturnată pe volan n-ai putut să-l zăpăceşti atât cât a făcut-o domnişoara Coremati, stând ca o fetiţă cu mâinile pe genunchi. Şi cu un dispreţ nemărginit: N-am să-mi iert niciodată că te-am crezut periculoasă…

  Am intrat în