staţiune pe la primărie, ocolind după „Hotel Movilă”, la stânga, făcând nebunii. Luminam brusc, cu farurile, aleile în sus şi în; jos, ca să denunţăm pe îndrăgostiţii care profitau de economia de lumină a, primăriei, sau perechile ascunse în automobile.

  La „Popovici” plecase lumea străină şi rămăseseră, umplând pentru a treia oară grădina, mai mult obicinuiţii… Încât veneam acum ca în familie şi toţi ne priveau ca pe întârziaţi. Era la o masă o frumoasă doamnă, soţia unui avocat bătrân §i tare cumsecade din Bucureşti… La început fusese mereu singură, dar cum aci singurătatea era socotită ca un semn de lipsă de aptitudini de seducţie (încât o femeie singură era totdeauna socotită ca bolnavă sau ca ocolită de ceilalţi), sfârşise prin a-şi face un menaj de băi, cu trei engleji de la o societate petroliferă de pe la Moreni, bărbaţi tineri, colţuroşi şi plini de manii, dintre care cea mai surprinzătoare pentru cei care umblau toată ziua în halate, iar seara dansau în cămăşi albe, cu mânecile îndoite la jumătatea braţului, era că, oricât ar fi fost căldura de mare, cei trei apăreau seara în smochinguri negre cu rever lucios, ceea ce făcea ca doamna R. Să apară şi ea în toaletă de seară…

  La o altă masă mare erau vreo două familii cu fete frumoase, îmbrăcate înadins fără pretenţii, numai în jerseuri sau fulare colorate, una din ele aproape băieţeşte, şi care totuşi din cauza tinereţii lor nu erau anonime nici pe plajă, nici aci… Chiar printre celelalte erau câteva care găseau mijlocul să fie deopotrivă de cochete şi pe plajă şi la restaurant… Aceste câteva erau probabil singurele care ştiau că un costum de baie nu se ia la întâmplare din întâiul magazin, ci se studiază din vreme, ca o rochie, după revistele de modă… Halatul de asemeni nu-l luau „de-a gata” aproape bărbătesc, ci îşi alegeau cu o lună-două înainte şi culoarea, şi croiala… De altfel, le cunoşteai pe cele câteva femei care făceau un fel de francmasonerie a eleganţei, pentru că în anul acela erau singurele care aveau în loc de halat un fel de pelerine de culori vii (de pildă, Mouthy, L. C., chiar doamna când mă urmărea), cu gulere mari ca în picturile flamande şi care le ţineau capetele ca în vaze smălţuite, pelerine pe care le lăsau să fâlfâie libere de tot în jurul corpului, pentru ca astfel să iasă în mai mult relief plinul subţire şi robust al trupurilor tinere. Şi acum chiar, de îndată ce am sosit, fetele noastre s-au dus sus în camerele lor să-şi schimbe rochiile… Eu, de asemeni, cu toate protestările băieţilor, m-am dus şi am pus un sacou de flanelă cenuşie, la care purtam cravata roşie sau neagră, pieptănându-mă cu grijă, pentru că mai ales aveam oroare să-mi fie părul în dezordine…

  Când am coborât, băieţii aleseseră o masă de nuiele spre colţul de la intrare, instalaseră pe ea o sticlă mare de whisky şi câteva sifoane… Pe urmă porniseră la dans, căci intrarea lor fusese salutată cu priviri strălucitoare de toate fetele şi urmată de invitaţii prin semne… Într-o gheretă-fotoliu de nuiele, cam cât o cabină telefonică, căci erau vreo cinci-şase pe de margine, Mouthy, care se scoborâse cea dintâi, fuma ascunsă de nu i se vedeau decât picioarele grăsuţe, foarte tulburătoare, fără ciorapi, şi mai ales genunchii goi şi molateci ca o îndoitură de trup de şarpe gros, auriu, şi, ca şi şarpele, erau mai negri pe spinare, deasupra, şi mai aurii, mai moi dedesubt.

  Mă făcuse să-i promit că nu voi dansa decât cu ea toată seara şi acum mă aştepta… E adevărat că ne şi potriveam foarte bine… Se spunea de altfel şi aci că dansez deosebit de frumos… Dansam foarte liniştit, puţin absent, dar aplecat uşor deasupra femeii, fără nici o mişcare inutilă şi fără nici o strâmbătură de gigolo. Ea privea atentă de tot, înălţată în vârful picioarelor, spre faţa mea; îi împingeam puţin braţul drept, ca să-i vie cotul mult înapoi şi în felul acesta umărul gol venea, căutându-mă, spre mine, plin de o viaţă nemişcată… Femeilor le stă bine să aibă un aer puţin afectat în timpul dansului, căci asta face parcă să circule în ele un fluid de sensibilitate dirijat. Alunecam aşa amândoi, fără mişcări, dar ritmic, pentru că Mouthy, deşi delicios izmenită, cu capul ei de gheişă, era de o pasiune concentrată şi plină de linişte.

  Nu vorbeam niciodată, bineînţeles, în timpul dansului, şi nici chiar Mouthy, oricât de vorbăreaţă, uneori numai, căci alteori sta tăcută ca un şarpe ore întregi pe plajă, fără să privească pe nimeni, dospindu-se în soarele fierbinte de amiază, nu vorbea. De data asta însă mi-a şoptit, glumind cu un ton fals, teatral diabolic:

  — Platonica „dumitale” te înşală… Uite-o, dansează cu un tip.

  Doamna aceasta T., despre care toţi spuneau că a venit după mine la Tekirghiol, fusese până acum foarte retrasă. Până la amiază sta de obicei jos în nisip s-o ardă soarele ca pe o plantă, singură aproape, dindos de „Popovici”, unde plaja e mai mare, dar mai puţin căutată, căci e cam pustie. Seara, cu o eşarfă triunghiulară de batic asortat pe umeri, în rochie de casa verzuie, jad degradat în pătrate întretăiate, spre alb (sau dimpotrivă de culoarea fragilor degradată), lua masa împreună cu o doamnă bătrână, vecină de cameră, prietenă de aci de la „Popovici”, şi pe urmă stau amândouă în şezlonguri ca să privească dansul şi lumea care venea. Astă-seară dansa însă, iar americanca mi-a strâns mâna cu unghiile tari.

  — Ce e? Ţi-a venit rău?… Te vaiţi că se (âne după tine şi acum cazi din aeroplan pentru că o vezi dansând cu altul? Şi Mouthy făcea un cap de copil cu breton, mirat.

  N-am spus nimic… Când a încetat muzica, iar perechile s-au desfăcut brusc, aşa ca nişte jucării demontate, Mouthy, întorcându-se de la jumătatea drumului spre gheretele noastre de plajă şi văzând că nu sunt în spatele ei, a început să mă strige…