Credea că am greşit drumul… Simţeam însă nevoia să ştiu la ce masă se duce doamna T. O pierdusem din privire în înghesuiala în care coborau perechile şi acum o căutam cu ochii la toate mesele, mereu recunoscând cunoscuţi, pe care fără să vreau trebuia să-i salut… Nu ştiu de ce, parcă mi se înfipsese o gheară în inimă şi îmi simţeam gura strâmbată de un surâs.

  N-am putut-o descoperi, iar pentru că Mouthy mă striga prea tare, m-am întors. E iritant de indiscret şi inelegant să-fi auzi numele strigat într-un restaurant. Triumfând în mod comic, izmenită, s-a instalat în ghereta ca un tron de nuia, şi-a vestit pe ceilalţi:

  — A văzut-o pe damă dansând… Şi şi-a pierdut globulele roşii din obraz.

  Au început să facă toţi glume de prost gust, care îmi erau penibile, dar nu erau nici atât de precise sau triviale ca să justifice o izbucnire de sportiv, prea violentă. Simţeam însă acum că dacă nu mă stăpânesc cu totul, provoc un scandal, care mă îngrozea înainte, căci nu sunt în stare de un simplu duel de spirite şi înţepături ca Ghenovicescu, de pildă.

  Puseseră mese în toate părţile grădinii, adică până în fundul ei, spre căsuţele cu pridvor, printre duzi şi lilieci… Unele din ele nu le puteam vedea şi m-am sculat, dând o raită să văd dacă nu cumva doamna T. Este la vreo masă după colţ, în spatele orchestrei.

  Totul era răsturnat şi voia bună din maşină era acum ca o intoxicare a sufletului. Abia când m-am întors am văzut-o. Era la o masă aproape vecină cu noi, tot în marginea dinspre faţada de chălet a hotelului.

  Era, în afară de doamna bătrână, cu care lua masa de obicei, împreună cu trei domni pe care îi cunoşteam, de altfel. Unul, un deputat oltean, cu o mutră rotundă de amorez de mahala, blond, cu o mustăcioară mică tunsă şi cu ochi puţin cam copilăroşi, altul, un economist şi dansator monden, cam în vârstă, cu cioc mic şi mustaţă arcuită, mătăsoasă, de dandy demodat, iar cel de al treilea, un avocat voluminos şi amabil din Bucureşti, care poate era soţul doamnei bătrâne.

  Stătea cu spatele la noi şi nu avea scaunul cel mai bun, împotriva obiceiului deci, căci politeţea bărbaţilor la masă nu se arată faţă de doamna în vârstă, ci faţă de cea frumoasă, care, dacă ar pleca, reuniunea n-ar mai avea rost pentru ei… E de mirat că femeile în vârstă acceptă această capitulare… Sau, cine ştie, le e teamă că, altfel, nu ar mai fi scoase în lume. Dacă doamna T. Era cu spatele la noi, aşa încât era cu profilul spre grădină şi nu putea să privească în toate părţile şi, mai ales, ceea ce voiau frumoasele, să fie privite din toate părţile, însemna că ori refuzase cu delicateţe locul, ori vrusese anume să stea cu spatele la noi…

  M-am întors la masă şi mi-am turnat din sticla de whisky cât să fac două pahare… Lipsea sifonul şi asta m-a înfuriat arzător. Simţeam că dacă nu fac gestul de a turna sifon, orice alt gest aş face, m-aş trăda…

  — Dragă, e ridicol să fii atât de enervat din pricina unei femei pe care nu o cunoşti măcar. Şi despre care recunoşti că te plictiseşte cu insistenţele ei.

  Tânăra actriţă, care se gătise cu multă grijă – şi asta mi-a făcut o mare plăcere – îmbrăcase o rochie de mătase albă înflorată verde-pal, cu mânecuţe, care-i măsurau rotunjimea fragedă a braţului ceva mai jos de umăr. S-a interesat atentă, dar pudrându-se, despre ce e vorba.

  Mouthy a lămurit-o, lăsând palul din gură, încovoiată însă asupra mesei…

  — Suferă” din pricină că l-a trădat Platonica. L. C. M-a întrebat uimită:

  — Poţi fi atât de vanitos încât să suferi fiindcă o femeie care te adoră şi se ţine după dumneata ca o umbră îşi permite să danseze şi să stea la masă cu altul?… Şi sincer, profund uimită: Sunt îngrozitori bărbaţii.

  Mouthy era dezgustată, însă şi din alte motive.

  — Mâine îţi fac cunoştinţă cu ea… Să se termine o dată comedia asta. Am protestat aproape speriat:

  — Nu… Nu… Nici nu mă gândesc… Mă plictiseşte cu insistenţele ei… Înţelegi?

  L. C., frământându-şi buzele puţin, mă priveşte ironic şi drăguţ ca un băieţaş, dar făcând numai pentru atâta gropiţe în obrajii înalţi:

  — Înţeleg deocamdată că te plictiseşte că… Nu mai insistă…

  Mărginoiu, lungan cu faţa rasă, brăzdată de cute ca un actor, venise de la o altă masă, aducând paharul, ca să-şi toarne din sticla de whisky. De obicei, băieţii îşi stabileau un soi de domiciliu teoretic la masa noastră şi pe urmă colindau mesele burgheze, familiale, venind numai să-şi umple paharul, dar unii veneau pentru asta chiar când erau ei înşişi cu familia, ştiind că pe masa noastră e totdeauna o sticlă de whisky, sau cruşoane. Asculta, şi în timp ce-şi turna, lung, negricios, îngâmfat:

  — Mă duc s-o invit la dans.

  După război, până anul acesta, „moda” permitea să inviţi la dans o femeie fără s-o cunoşti, chiar atunci când era cu bărbatul ei, pe care, nici pe el, nu-l cunoşteai. Mouthy, mirată şi sincer binevoitoare, cu gura cât un bănuţ:

  — Ştii că a mai refuzat pe alţii în alte seri? Să nu te întorci cu steagul, plecat…

  — Se păstrează pentru viţelul de aur… A întrerupt acru Ghenovicescu, care nu uita spaima şi enervarea de pe drum.

  Am devenit mai palid, dar nu pentru că insulta lui m-ar fi atins… Ăsta era genul lui şi nimeni nu-l lua în serios. Uneori era în insultele lui chiar un ton de admiraţie, ca în împrejurările dintre prieteni. „Viţelul de aur” era fireşte aluzie la bogăţia mea şi, dacă vrei, şi la pretinsa mea frumuseţe; în realitate mi-a fulgerat prin minte o bănuială, răspândită apoi în sânge ca un lichid de injecţie. Am închis ochii, căci