Poposiră pe a cincea şi ultima platformă, să raporteze străpungerea norilor şi priviră atenţi în jur. Din cîte îşi puteau da seama, pe cîmpie nu se schimbase nimic. Aici sus însă, pe domul nordic, Rama le oferea o cu totul altă imagine.

Acolo se găsea originea zgomotului auzit. Coborînd parcă din nori, la trei sau patru kilometri distanţă se afla o cascadă. Rămaseră minute întregi privind-o în tăcere, aproape fără să-şi creadă ochilor. Logica le spunea că într-o lume rotitoare, nici un obiect nu s-ar fi deplasat în cădere după o linie dreaptă; totuşi exista ceva teribil de straniu într-o cascadă curbă, arcuindu-se şi oprindu-se la mulţi kilometri depărtare de punctul de sub sursă…

― Dacă Galileo s-ar fi născut aici, rosti în cele din urmă Mercer, ar fi înnebunit formulînd legile dinamicii.

― Eu unul credeam că le cunosc şi oricum înnebunesc. Pe tine nu te deranjează, expertule? făcu Calvert.

― De ce? replică sergentul Myron. Reprezintă o demonstraţie perfectă a efectului Coriolis. Aş vrea să-l pot prezenta studenţilor.

Mercer studia gînditor banda Oceanului Cilindric.

― Aţi observat ce s-a întîmplat cu apa? spuse în cele din urmă.

― Păi… nu mai e albastră. Are o culoare verde pe care aş numi-o „de mazăre”. Ce înseamnă oare?

― Poate acelaşi lucru ca şi pe Pămînt. Laura a denumit Oceanul „o supă organică aşteptînd să fie trezită la viaţă”.

― Poate că exact aşa s-a întîmplat.

― În două zile?! Pe Pămînt au fost necesare milioane de ani.

― Trei sute şaptezeci şi cinci de milioane, după ultimele teorii. Deci de acolo provine oxigenul… Rama a trecut prin stadiul anaerobic şi a ajuns la plantele cu fotosinteză… în circa patruzeci şi opt de ore. Mă întreb unde va ajunge mîine?

22. NAVIGÎND PE OCEANUL CILINDRIC

La picioarele scării îi aştepta încă o surpriză. La început părea că prin tabără trecuse cineva, răsturnînd echipamentul, ba chiar luînd obiecte mici şi ducîndu-le mai departe. După o examinare rapidă, neliniştea iniţială fu înlocuită de o nemulţumire stînjenitoare.

Vinovat era doar vîntul. Deşi înainte de plecare ancoraseră toate obiectele, unele funii cedaseră, probabil în urma unor rafale extrem de puternice. Abia în cîteva zile aveau să reuşească să adune toate lucrurile împrăştiate.

Altminteri nu se observau schimbări deosebite. Acum, cînd trecuse timpul furtunilor efemere ale primăverii, obişnuita linişte a lui Rama revenise. Iar la marginea Cîmpiei se găsea un ocean calm, aşteptîndu-şi cea dintîi ambarcaţiune după un milion de ani.

― O navă nouă n-ar trebui botezată cu o sticlă de şampanie?

― Chiar dacă am avea aşa ceva la bord, n-aş permite o astfel de risipă criminală. Oricum, este prea tîrziu. E deja lansată.

― Cel puţin pluteşte. Ai cîştigat pariul, Jimmy, plătesc cînd ne întoarcem pe Pămînt.

― Să-i punem şi un nume. Vreo idee?

Subiectul comentariilor puţin măgulitoare sălta în prezent lîngă treptele ce coborau în Oceanul Cilindric. O plută mică, construită din şase butoaie goale, fixate laolaltă de o ramă uşoară de metal. Construcţia, asamblarea în Tabăra Alfa şi transportul pe roţi demontabile cale de peste zece kilometri de cîmpie, concentraseră eforturile întregului echipaj vreme de cîteva zile. Un pariu ce ar fi fost bine să fie cîştigat.

Iar trofeul îşi justifica riscul. Turnurile enigmatice ale New York-ului, sclipind în lumina lipsită de umbre la cinci kilometri depărtare, îi atrăseseră încă de la intrarea în Rama. Nimeni nu punea la îndoială faptul că oraşul acela, sau orice ar fi fost el, constituia adevărata inimă a lumii interioare. Trebuiau să ajungă în New York, chiar dacă după aceea n-aveau să mai reuşească nimic altceva.

― Tot nu i-am pus un nume. Căpitane, ce spui?

Norton rîse, după care deveni brusc serios.

― Am eu un nume. Spuneţi-i Resolution.

― De ce?

― A fost una din corăbiile lui Cook. E un nume bun… să aibă parte de el.

Urmă o tăcere, apoi sergentul Barnes, responsabila principală a vasului, solicită trei voluntari. Toţi cei prezenţi ridicară mîinile.

― Îmi pare rău, avem doar patru veste de salvare. Boris, Jimmy, Pieter, voi aţi mai navigat cîndva. Haideţi s-o încercăm!

Nimeni nu considera cîtuşi de puţin ciudat ca un sergent din executiv să preia conducerea operaţiunilor. Ruby Barnes poseda singurul certificat de marinar de la bord şi argumentul era decisiv. Condusese trimarane de cursă în Pacific şi, aparent, cîţiva kilometri de apă complet liniştită n-aveau să-i solicite mult aptitudinile.

Din clipa în care văzuse oceanul, Ruby hotărîse să execute traversarea. De mii de ani de cînd omul se luptase cu apele planetei sale, nici un matelot nu întîlnise vreodată ceva mai neobişnuit. În ultimele zile, un refren obsedant îi invadase mintea: „Navigînd pe Oceanul Cilindric… ”. Ei bine, exact asta voia să facă.

Pasagerii îşi ocupară locurile pe banchetele improvizate, iar Ruby porni demarorul. Motorul de douăzeci de kilowaţi începu să toarcă, lanţurile de transmisie scrîşniră şi Resolution ţîşni înainte în uralele spectatorilor.

Ruby sperase să atingă opt noduri cu încărcătura aceea, deşi s-ar fi mulţumit cu oricît peste cinci noduri. Cronometră o cursă de o jumătate de kilometru de-a lungul ţărmului, dus şi întors, în cinci minute şi jumătate. Ţinînd seama de viraje, însemna o viteză de şapte noduri; putea fi mulţumită.

Fără motor, numai cu trei oameni energici în ajutorul vîslei ei mai pricepute, Ruby ar fi atins un sfert din viteza respectivă. Deci chiar în eventualitatea unei defecţiuni, puteau reveni pe ţărm în cîteva ore. Acumulatorii de mare capacitate asigurau suficientă energie să ocolească întreg Rama. Pentru siguranţă, încărcaseră alte două rezerve, iar acum, cu ceaţa complet ridicată, pînă şi un marinar prudent precum Ruby ar fi pornit la drum fără busolă.

Păşi pe mal şi salută, amuzîndu-se:

― Cursa-test a lui Resolution s-a încheiat cu succes, domnule. Aşteptăm instrucţiuni.

― Perfect… amirale. Cînd puteţi s-o luaţi din loc?

― Imediat după ce încărcăm proviziile şi căpitănia portului ne dă plecarea.

― Atunci, mîine în zori.

― Am înţeles, să trăiţi!

Pe o hartă, cinci