moment, după ce vor fi eșuat toate resursele imaginației ei, va avea încă destul curaj pentru a o otrăvi. În acea după-amiază, în timp ce Rebeca nădușea de căldură în platoșa de mătase pe care Amparo Moscote i-o potrivea pe trupul ei, înarmată cu mii de ace de gămălie și cu o răbdare nesfîrșită, Amaranta încurcă de mai multe ori ochiurile croșetei și-și împunse degetul cu acul, hotărî însă cu un calm înspăimîntător ca sorocul să fie ultima vineri dinainte de nuntă, iar mijlocul, o porție bună de laudanum în cafea.

Altă piedică, pe atît de insurmontabilă pe cît de neprevăzută, obligă să se amîne încă o dată și nedefinit nunta. Cu o săptămînă înainte de data fixată pentru ceremonie, micuța Remedios se trezi în toiul nopții scăldată într-o băltoacă fierbinte care țîșnise din pîntecele ei cu o rîgîială sfîșietoare, și după trei zile muri otrăvită de propriul ei sînge, avînd în pîntece o pereche de gemeni răsuciți unul într-altul. Amaranta fu cuprinsă de remușcări. Se rugase cu atîta fervoare la Dumnezeu să se întîmple ceva îngrozitor care s-o scutească de otrăvirea Rebecăi, încît se socoti vinovată de moartea micuței Remedios. Nu aceasta era piedica pe care o așteptase ea în rugăciunile ei. Cu Remedios pătrunsese un suflu de bucurie în casă. Se instalase împreună cu soțul ei într-o odăiță învecinată cu atelierul, pe care o împodobise cu păpușile și cu jucăriile din copilărie de care mai era încă foarte apropiată; vitalitatea și buna ei dispoziție se revărsau dincolo de cei patru pereți ai odăiței și se răspîndeau ca o adiere de aer sănătos prin veranda cu begonii. Cînta dis-de-dimineață. Era singura care cutezase să intervină cînd se certau Rebeca și Amaranta. Își asumă zdrobitoarea corvoadă de a se ocupa de José Arcadio Buendía. Îi aducea mîncarea, îl ajuta la nevoile de toate zilele, îl spăla cu o cîrpă săpunită, se îngrijea ca barba și părul să-i fie curățite de pureci și de lindini, ca și de buna stare a umbrarului din frunză de palmier pe care-l consolida cu pînză gudronată impermeabilă cînd se strica vremea. În ultimele luni reușise să comunice cu el prin fraze redate într-o latină rudimentară. Cînd veni pe lume fiul lui Aureliano și al lui Pilar Ternera și a fost adus în casă pentru a fi botezat, în cerc intim, cu numele de Aureliano José, Remedios stăruise să fie socotit ca fiul ei mai mare. Instinctul ei matern o surprinse pe Ursula. Aureliano, la rîndul său, găsi în ea rațiunea de a trăi care-i lipsise pînă atunci. El lucra toată ziua în atelierul său și, la miezul dimineții, Remedios îi aducea un castronaș cu cafea fără zahăr. În fiecare seară mergeau amîndoi să-l viziteze pe Moscote. Aureliano juca împreună cu socrul său partide interminabile de domino, în timp ce Remedios stătea la taifas cu surorile sau discuta cu mama ei chestiuni de oameni mari. Înrudirea cu familia Buendía întărise în sat autoritatea lui don Apolinar Moscote. În urma deselor demersuri în capitala provinciei, obținu din partea guvernului făgăduiala de a construi o școală, cu conducerea căreia să fie încredințat Arcadio, care moștenise entuziasmul didactic al bunicului său. Prin convingere reuși ca majoritatea caselor să fie spoite în albastru în vederea sărbătoririi independenței naționale. La cererea părintelui Nicanor, dispuse mutarea stabilimentului lui Catarino într-o uliță mai lăturalnică și închiderea mai multor locande de desfrîu, care făceau furori în centrul satului. Într-o zi reveni însoțit de șase polițiști înarmați cu puști cărora le încredință menținerea ordinii fără ca cineva să se gîndească să-și amintească de înțelegerea de la început, de a interzice intrarea în sat a jandarmilor. Aureliano era mulțumit de importanța socrului său. „Vei ajunge și tu tot atît de gras ca el”, îi spuneau prietenii. Însă viața sedentară, care-i accentuase pomeții obrajilor și-i subțiase strălucirea privirii; nu-l făcu să se îngrașe și nu-i schimbă firea cumpătată, ci dimpotrivă, îi înăspri pe buze cuta severă a meditației solitare și a hotărîrii de neclintit. Afecțiunea pe care soția sa și el însuși o stîrniseră în sînul ambelor familii era de așa natură încît, în ziua în care Remedios anunțase că va avea un copil, chiar Rebeca și Amaranta încheiară un armistițiu pentru a tricota o garnitură de scutece din lînă albastră pentru cazul că se va naște un băiat și una din lînă roz dacă va fi fată. Tot ea a fost ultima persoană pe care Aureliano o revăzu în gînd, cîțiva ani mai tîrziu, în fața plutonului de execuție.

Ursula ordonă doliul prin care se închiseră toate ușile și ferestrele și oprea pe oricine să intre sau să iasă, afară doar de cazul că era strict necesar; ea interzise să se vorbească cu voce tare timp de un an și așeză poza dagherotipă a lui Remedios chiar pe locul unde se făcuse priveghiul, drapată într-o panglică neagră și cu o candelă cu untdelemn mereu aprinsă. Generațiile următoare, care nu lăsară să se stingă niciodată această candelă, rămîneau descumpănite în fața fetiței cu fustă plisată, cu cizmulițe albe și cu panglică de organdi în păr, pe care nu o puteau identifica cu imaginea tradițională a unei străbunici. Amaranta se ocupă de Aureliano José. Îl adoptă ca pe un copil care avea să-i împărtășească singurătatea și care o va izbăvi de laudanumul involuntar pe care rugăciunile ei nesăbuite îl turnaseră în cafeaua lui Remedios. La căderea nopții, Pietro Crespi intra pe vîrful degetelor, cu doliul la pălărie, și-i făcea o vizită tăcută Rebecăi, care era atît de palidă în rochia ei neagră ale cărei mîneci îi coborau pînă la pumni, încît credeai că e lipsită de sînge. Chiar și numai gîndul de a fixa o dată nouă pentru nuntă ar fi fost atît de necuviincios, încît legăturile lor deveniră în curînd imaginea unei logodne eterne, a unei iubiri frînte de oboseală și de care nu se mai preocupa nimeni, ca și cum acești îndrăgostiți care altă dată stricau lămpile pentru a se putea săruta, trebuiau să se încline acum în fața voinței morții. Descumpănită, complet demoralizată, Rebeca reîncepu