mele. Află că nu stai prea bine, ai șovăit în ’52 cînd au fost înlăturați deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că ai rămas tot supleant nu-ți spune nimic? E pe-aproape căderea ta și a lui… (și aici Matilda pronunță numele lui I. C.). Ești prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un ștab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, și poți să fii sigur că dacă se va întîmpla să nu mai fii ceea ce ești, o să țin mai mult la tine… Ți-o spun numai ca să-ți dai seama că nu e cazul să mă ameninți… Eu paie prăjite n-am mîncat și nici n-o să mănînc, am o meserie… E drept că era s-o pierd și-am avut noroc că erai tu acolo și ai putut să-i împiedici să comită… dar erau alte timpuri!» Asta e!”

Matilda tăcu perfect detașată de ceea ce povestise. Nu eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, parcă nu justificau gestul hotărît al celuilalt de a o retrimite imediat în țară, unde o aștepta un ins care nu-i mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred că da și nu atît de îndrăzneață în limbaj, deși… „Cînd s-au petrecut toate astea?”, o mai întrebai. „Acum două săptămîni!” „Și de-atunci tu stai în oraș?” „Da, de ce te miri?!”, se miră ea. „Nu mă mir! mă mirai și eu. Și cum stai cu paiele prăjite?” „Asta a spus-o și el la furie. I-a părut rău, mi-a telefonat… și-a cerut scuze și m-a asigurat că o să primesc vechiul meu post. Cît despre divorț, m-a întrebat dacă sînt de acord… Dacă nu sînt și eu de părere că ne-am înșelat amîndoi și că nu mai are rost să ducem împreună o viață grea… «Așa este», i-am răspuns și i-am cerut și eu să mă ierte pentru ieșirea mea… «Da, bineînțeles», mi-a spus, și că oricînd, dacă o să am vreo problemă, eu sau ai mei, rude sau prieteni, să nu ezit și să-l caut… Sîntem oameni și nu putem trece cu buretele peste anii cînd am trăit clipe de fericire simplă”, mai spuse Matilda și nu înțelesei dacă aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau acum de ea, încercînd o nobilă consolare aureolată.

Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic așa, plină de vid, pe care nici eu, nici străina din fața mea nu ne grăbirăm s-o umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită ființa umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea drept cauză a suferinței, dar nu la noi, la europeni, care nu putem trăi fără să iubim și prin iubire să fim fericiți. Suferința care urmează n-o considerăm obligatorie și cu atît mai puțin drept consecință a fericirii. Vidul din mine începu să se umple cu un sfîșietor sentiment, amintindu-mi că Suzy mă iubește. Mă ridicai și Matilda mă conduse. „Înțelegi acum, îmi spuse ea la ușă, că poți s-o vezi pe Silvia cînd vrei, la tine sau aici, unde îți convine și oricînd. Și nu lua în seamă ce ți-a spus Tasia, care între noi fie vorba, rîse ea, e cam neroadă. Așa crede ea că trebuie să se întîmple acum între noi, și e convinsă că tot așa gîndesc și eu. Chipurile ne vrea binele, ca și cînd binele ăsta, mai spuse Matilda cu o voioșie amară, ar depinde de voința unuia sau altuia…”

Capitolul V

…Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, față de sentimentul înalt și statornic că nimic și nimeni nu ne mai putea despărți, sentiment care se instalase în ființa mea la începutul acestui nou an. Nu știu dacă eram cel mai iubit dintre pămînteni, dar eram unul dintre ei, simțeam că plutesc…

Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la ușă rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i iau din mînă geamantanul pe care însă nu mi-l dădu și încercai să-i descleștez cu sila degetele de pe mîner învinețite de frig. „Nu, zise, nu!” Atunci ce? Și înțelesei că nu ăsta era primul gest pe care îl aștepta de la mine. O îmbrățișai și abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea obrazul fierbinte și gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul al cărui parfum mă îmbăta. „Nu, nu!”, protestă iarăși cînd simți că vreau să mă desprind din strînsoarea brațelor ei și să ridic geamantanul. Îmi arătă ușa cu privirea: era neagră, căscată. „Ce ne așteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi ridicînd geamantanul, m-am obișnuit să-mi duc singură poverile. Se pare că în altă viață am fost regină și oi fi împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, iubitul meu?”, zise apoi în odaie descălțîndu-și cizmele și aruncîndu-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în același loc. Aruncatul însă era același. Se dezbrăcă și se vîrî sub pled, lăsînd geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a obișnuit să-și ducă singură poverile, erau o pură idee: îl deschisei și îi vîrîi eu conținutul în dulap. Mă urmărea cu privirea imobilă, cu pledul tras pînă sub bărbie. „Ei, zisei, ce mai este?” „Ninge”, murmură. „Da, am văzut…” „Da, dar ninge foarte tare!” „Bine, și ce e cu asta?” „Dacă nu se mai oprește? Mamă, mamă, cîntă ea deodată, o stranie melodie, care venea în vocea ei parcă de la depărtări incomensurabile, cresc nămeții și pierim… Fără țară, fără glie, velerim…”

Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. „Numai atîta știi? Ce e cu melodia asta?” „E cîntecul luptătorului căzut prizonier, zise; tata îl știe, a fost compus acolo în prizonierat…” „Mai cîntă-l…” „Nu pot, trebuie să-l auzi pe el… A avut un văr care nu s-a mai întors… A venit într-o seară la noi cineva care a scăpat, un învățător. Știi,