Hendrik își văzu de drum. Mergea pe jos, deoarece simțea că trebuia să facă mișcare, pentru că pur și simplu nu putea să urce într-un tramvai. Acum avea nevoie să simtă sub picioare, la fiecare pas, asfaltul umed.

La un moment dat își dădu seama că va merge pe jos până acasă, un marș de câțiva kilometri. Și ce dacă? Nu dormise toată noaptea, era răvășit, era fericit și bine dispus, obosit mort, dar înaripat și buimac. Cu siguranță de acum totul va fi altfel, în sfârșit, în sfârșit.

Când ajunse acasă rebegit văzu că poștașul trecuse pe acolo. În cutia poștală se aflau patru scrisori de retragere de la seminar. Cu regrete, păreri de rău, pentru că intervenise ceva.

Când înțelese ce însemna asta parcă primi o lovitură în stomac: trebuia să anuleze și al treilea seminar.

•

— Și dacă totuși îl ții? îi propuse Miriam a doua zi, după ce îi povesti totul. Cred că pierderile nu vor fi chiar atât de mari. Cel puțin ar fi un început.

La asta se gândise și Hendrik. Cu o zi înainte se prăbușise pe canapea, cu scrisorile în mână, și dormise până după-amiaza, la ora cinci. Apoi se tot gândise, dar nu hotărâse ce va face.

— Dar cum ar arăta un seminar cu doar opt participanți?

— Va fi un seminar foarte intim. Să îți pună la dispoziție cea mai mică sală, cea cu masa rotundă. Va fi ca un cerc exclusivist.

Hendrik coborî privirea.

— Poate că a fost o idee proastă. Câte mii de scrisori am trimis noi? Și nici măcar unsprezece participanți!

Trebuia să se gândească la situația contului, la faptul că acesta se micșora de la lună la lună. Ca și numărul monedelor din aur, din care vindea mereu câte una. Și tocmai acum prețul aurului atingea cote uluitor de mici.

Mai bine nu se gândea la așa ceva, pentru că îl cuprindea panica. Oare singura soluție rezonabilă nu era să pună capăt acestei povești? Să capituleze și să se refugieze sub umbrela salvatoare a unei slujbe?

Dacă își mai găsea vreuna.

— Herr Busske, acesta nu este modul de a gândi pe care dumneavoastră vreți să îl impuneți oamenilor, interveni ironic Miriam.

El ridică privirea:

— Poftim?

— Urmați-vă pasiunea. Rezistați! Obstacolele fac parte din joc. Vă testează hotărârea. Trebuie să fiți primul care crede în dumneavoastră, cită ea din materialele lui pentru seminar, pe care i le corectase.

Hendrik își dădu ochii peste cap:

— Da, da, numai asta nu aveam nevoie să aud.

— Firește, ripostă ea și râse zgomotos.

Ceea ce i se păru curată batjocură. Totodată o parte din el găsi această reacție ca foarte interesantă: exact așa s-ar simți un participant la seminar care suferise mai multe lovituri descurajante, nu?

Poate că trebuia să formuleze totul altfel.

— Vreți să deveniți din aur în interior? continuă Miriam cu simulată satisfacție răutăcioasă. Lăsați-vă pătruns de strălucirea interioară a aurului dumneavoastră, aveți încredere în transmutația ce se va realiza imediat ce această strălucire…

Hendrik o reduse la tăcere cu un sărut.

— OK. Mai bine spune-mi când vă dă drumul acasă.

— Probabil poimâine, așa zice medicul. Ea zâmbi și adăugă: Bucură-te. Va fi ultima ta zi liniștită pentru o lungă perioadă. Micuța noastră poate fi foarte gălăgioasă. Ar trebui să o botezăm Decibela.

— Cred că mie îmi place mai mult Pia, opină Hendrik.

— Bine. M-ai convins.

Acasă, se mai gândi la spusele lui Miriam. Își imaginase cum s-ar putea face exercițiul cu „aurul interior”, dar nu îl testase.

Poate că ar trebui să o facă. Fie numai pentru a se pune în pielea participanților, în cazul în care va avea loc vreodată un seminar despre alchimia bogăției.

Și când, dacă nu acum? Așa că Hendrik închise ochii și își imagină că devine din aur în interior, că scapă de temeri, de amintirile suferințelor, că în interiorul lui răsare o lumină aurie.

Un exercițiu tâmpit, își spuse ulterior.

Și desigur că fu doar o coincidență faptul că după câteva ore sună telefonul și recunoscu imediat vocea lui Karl Windauer!

— Herr Busske! tună aceasta în receptor. Ce faceți? Tocmai am văzut la un partener de afaceri pliantul dumneavoastră. Alchimia bogăției! Grozav! Deci ați îndrăznit… Dar de ce nu mi-ați spus și mie?

Da, de ce nu? Hendrik uitase complet de el. Pe unde o fi pus bilețelul cu adresa lui Windauer?

— Eh, zise stingherit Hendrik, dumneavoastră ați participat deja la seminarul meu…

— Da, și a fost nemaipomenit! Mulțumită sfaturilor dumneavoastră mi-am mărit între timp averea de cinci ori, imaginați-vă! De cinci ori! Senzațional.

Hendrik înghiți în sec. Se părea că alții se pricepeau să folosească ceea ce îi învăța el, mult mai bine decât el însuși.

— Mă bucur să aud asta, spuse fără putere.

— La Zürich a fost însă doar o mostră, continuă entuziasmat Windauer. Evident că acum vreau să cunosc întregul program. Spuneți-mi, Herr Busske, termenul-limită de înscriere pentru seminarul din mai a trecut? Ce ziceți, ați putea face o excepție pentru mine?

— Hmm… ar mai fi locuri libere, testă terenul prudent Hendrik.

— Grozav! se bucură Windauer. Spuneați „locuri”. Asta înseamnă că sunt mai multe?

— S-ar putea, zise Hendrik, care deși nu simțea în interior nicio strălucire aurie, sesiza o vagă scânteiere de speranță. Ar trebui să mă interesez la hotel. Este un hotel relativ mic.

— Îmi pun nădejdea în dumneavoastră. Știți, am mai multe cunoștințe care ar avea neapărat nevoie de acest seminar. Le pun pistolul în piept, le dau o copie a pliantului dumneavoastră și aștept să îmi spuneți dacă se mai pot înscrie. OK?

— OK, răspunse Hendrik complet depășit.

Chiar din aceeași seară începură să curgă faxurile. Și a doua zi a înștiințat oamenii că au fost înscriși. Când Hendrik își aduse acasă copilul și pe Miriam, stabilise că cel de al treilea seminar va avea loc, și anume cu douăzeci și cinci de participanți. Atât sala, cât și camerele hotelului vor fi ocupate.

•

Hendrik păși în sală plin de entuziasm. Se simțea cam ciudat povestindu-le