oamenilor despre Hermes Trismegistus, Albertus Magnus și Nicolas Flamel, despre transmutații, sublimare și extracție și despre cele patru elemente, dar aceștia îi sorbeau cuvintele de pe buze, dădeau din cap, găseau totul convingător, fascinant, ba chiar „deschizător de noi perspective”, cum se exprimă o femeie în pauza pentru cafea.

S-a bâlbâit puțin doar când a vorbit despre caracteristicile aurului: despre puritatea acestuia, despre faptul că nu este atacat de niciun acid, cu excepția aqua regia. În acel moment a fost întrerupt de un cursant:

— Scuzați-mă, Herr Busske, acest lucru nu este adevărat. În laboratorul nostru cercetăm obiecte descoperite de arheologi. Printre ele se află deseori monede și alte obiecte din aur. Realitatea este că aurul poate fi atacat și de acizii humici, care apar în mod natural în solurile cu humus, turbă și altele. Iar monedele din aur care au stat mult timp în pământ nu strălucesc ca la început.

Hendrik își reținu respirația și își văzu seminarul eșuând în mod rușinos. Dar o scoase oarecum la capăt și cel care intervenise se scuză că nu a vrut să facă pe deșteptul, seminarul continuând fără ca buna dispoziție să fi avut de suferit cumva.

În timpul cinei, un alt participant puse pe masă o carte.

— O am de la bunicul meu. Sunt legende și mituri puțin cunoscute. Într-una dintre ele apare un alchimist. Dacă vă interesează…

— Sigur că da, răspunse Hendrik, care după această primă zi a seminarului era amețit de succes și plin de bunăvoință.

Tânărul Teichmann, Dirk Teichmann după cum reținuse Hendrik, îi întinse o carte foarte veche, legată în pânză verde, pe al cărei cotor scria: Mituri și legende din Boemia și Moravia.

— Pagina 159.

Hendrik deschise cartea la pagina indicată și citi.

Și înlemni. Nu îi venea să creadă. Avea impresia că cineva îi turnase în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

— Aș putea să îi fac o copie?

8.

Pâinea și moartea

Pe vremea când în Boemia era rege Johann, denumit și „regele venetic”, în Kremsiger Land, la minele de argint, trăia o fată, care fusese dată ca servitoare la un brutar, de către tatăl ei, un țăran care din cauza recoltelor proaste ajunsese atât de îndatorat, încât nu își mai putea hrăni copiii. Aceasta era pusă la muncile cele mai grele, să măture odăile, să spele rufele, să dea de mâncare la câini și la porci, toate acestea pentru o simbrie de nimic. În fiecare seară era nevoită să parcurgă drumul lung spre casă, trecând printr-o pădure mare, și îi era îngrozitor de teamă, deoarece se spunea că pădurea era plină de răufăcători și de animale sălbatice.

Într-o zi îi ieși în cale un bărbat uriaș, care purta o haină lungă și grea din piele, și care era atât de păros, încât părea mai degrabă un urs îmbrăcat decât un om. Fata se sperie de moarte și deși ar fi vrut să fugă, din cauza fricii, nu se putu clinti din loc.

— Cum te cheamă? o întrebă bărbatul.

— Lenka, răspunse fata.

— Ești plină de făină. Ești servitoarea brutarului, nu-i așa?

Fata confirmă. Avea la ea o pâine dată de brutar, care nu era un om rău. O ținea într-o legătură trecută peste un umăr.

— Arată-mi ce ai în legătura aceea, îi ceru uriașul.

De frică, Lenka se supuse și bărbatul văzu pâinea. Ea se gândi că i-o va lua cu forța, dar acesta îi zise:

— Vinde-mi-o, mi-e tare foame. Îți dau pe ea un ban din aur.

Și îi arătă o monedă ce strălucea precum aurul.

— Pâinea este pentru părinții și frații mei, spuse Lenka. Nu vi-o pot da.

Bărbatul nu o luă în seamă și îi vârî în mână moneda din aur.

— Du-te cu ea la zarafii de la minele de argint și schimb-o în monede de aramă. Cu acestea poți cumpăra mai multe pâini decât poate mânca toată familia ta. Mâine te voi aștepta tot aici și îmi vei aduce altă pâine. Dacă vei face asta zilnic, peste o săptămână îți dau altă monedă, și tot așa mereu.

Mirată, Lenka îl întrebă:

— Dar dacă aveți atât de mult aur, de ce nu vă duceți la brutar, să vă cumpărați singur pâine?

— Pentru că nu trebuie să mă vadă nimeni și nu trebuie să știe nimeni că sunt aici. Apoi o amenință: Să nu scoți vreo vorbă despre mine, că altfel nu o să îți fie bine!

Apoi smulse pâinea din mâna fetei și dispăru în tufișuri.

Lenka plecă mai departe hotărâtă să nu povestească nimănui despre acest bărbat și nici despre banul de aur pe care îl primise.

Când ajunse acasă, mama ei observă firimiturile și urmele de faină din legătura din pânză și o întrebă:

— Ți-a dat brutarul vreo pâine?

Lenka nu putu să mintă și răspunse:

— Da, dar în pădure m-a atacat un câine flămând și mi-a mâncat-o.

Mama o bătu, ca altă dată să fie mai atentă. O încasă și de la tatăl ei, care nu o iubea și care ar fi schimbat-o oricând pe o capră. Atunci Lenka se gândi că făcuse bine că nu spusese nimic despre banul din aur, pe care îl ascunse în pieptar.

A doua zi, așa cum îi spusese bărbatul, se duse la un zaraf de la mină, ca să schimbe banul din aur pe monede de aramă. Când văzu fata îmbrăcată în haine ponosite, cu un ban de aur în mână, zaraful o privi cu neîncredere, o întrebă de unde îl are, bănuind că îl furase.

— A fost al bunicii mele, răspunse Lenka. Se trăgea dintr-o familie bogată și înainte de a muri m-a binecuvântat în numele Sfintei Fecioare și mi-a dăruit banul, poate într-o zi o să îmi salvez familia dintr-o mare nevoie.

Își pregătise acest răspuns, pentru că se gândise că va fi întrebată de unde avea banul și nu putea spune adevărul.

Zaraful, care își făcuse inițial planul că va face o afacere bună, pentru că o țărăncuță proastă nu știa ce valoare are o monedă din aur și o să îi dea