Însă Lenka știa că a doua oară nu va mai putea veni la el, pentru că omul și-ar fi dat seama că îl mințise, și nu se va duce nici la alt zaraf, pentru că aceștia discutau între ei despre clienții și afacerile lor.

În ziua aceea îl rugă pe brutar să îi dea una dintre pâinile rămase și vru să îi plătească, dar acesta nu acceptă.

— De acum înainte vei primi în fiecare seară o pâine dintre cele rămase, să o duci acasă, dar vezi să nu te vadă nimeni și să nu îi spui nimic soției mele.

Nevasta lui era o femeie rea, arțăgoasă, cu ochii după bani ca dracul după suflete.

Când trecu prin pădure îl întâlni iarăși pe bărbatul cel înalt, căruia îi dădu pâinea și tot așa în fiecare seară, iar după o săptămână acesta își ținu promisiunea și îi mai dădu o monedă din aur. De fiecare dată fata își scutura legătura cu grijă și o curăța de urmele de faină, înainte de a ajunge acasă. Săculețul cu monede îl îngropase într-un loc secret, astfel că mama ei nu prinse nimic de veste.

După o vreme, bărbatul se sătură să o aștepte pe Lenka în fiecare seară în drum și îi arătă calea către coliba lui, ascunsă în adâncul pădurii, ca să nu o găsească nimeni. Îi spuse să aducă acolo pâinile și să le lase într-o cutie în fața ușii. Tot acolo va găsi și moneda din aur ce i se cuvenea pentru fiecare săptămână. Dar să nu intre în colibă și să nu discute cu nimeni.

Lenka promise că așa va face și se ținu de cuvânt. Pe bărbat nu îl mai văzu la față. Punea pâinea în cutie și după o săptămână găsea acolo moneda de aur.

Din colibă răzbăteau zgomote atât de sinistre, încât fata nu ar fi intrat nici pentru tot aurul din lume.

Seara, când se ducea la culcare, Lenka pipăia banii de aur din legătură și își imagina cum într-o zi, când va crește, va pleca într-un oraș mare, cel mai bine la Praga, pentru a trăi acolo din aurul ei, ca femeie bogată. Se gândea să-și cumpere o casă și haine frumoase, și să mănânce tot ce își dorea, apoi adormea.

Singurul din familie care o iubea pe Lenka era fratele ei Janek, care simțea că aceasta începuse să se schimbe. Dar când o întreba ce mai era pe la brutărie, ea îi răspundea: „Ca în fiecare zi”, pentru că nu voia să își trădeze taina. Și când o întreba dacă avea de muncă mai mult sau mai puțin decât înainte, îi răspundea: „Ca până acum”, deși munca era tot mai dificilă, iar ea, tot mai obosită. Dar nu mărturisea acest lucru.

Janek bănuia că ea avea un iubit, cu care se întâlnea pe ascuns, însă pentru că tatăl îl punea mereu la treabă, fie la câmp, fie în gospodărie, nu o putea urmări, cum ar fi vrut. Dar părinților nu le împărtăși bănuiala lui, pentru că aceștia ar fi bătut-o pe sora lui.

După câteva săptămâni de când aducea bărbatului pâine, acesta a întrebat-o dacă se ducea la zarafi, așa cum îi spusese el. Pentru că se mira că Lenka mai purta hainele cele vechi.

— Eu sunt fată și nu pot să fac ce vreau eu, răspunsese ea, care între timp nu se mai temea de bărbat, doar se rușina de el. Dacă tatăl meu află că am bani, mi-i ia și nimeni nu îl va condamna, pentru că el este tatăl meu și eu îi aparțin.

— Și ce faci cu aurul pe care ți-l dau?

— Îl păstrez pentru mai târziu, a răspuns fata.

Bărbatul clătină din capul lui mare și bărbos.

— Nu poți face asta. Aurul trebuie să treacă prin multe mâini, să circule, altfel aduce nenorocire.

Dar ea nu avea ce face cu aurul, decât să îl ascundă, și făcu asta și în continuare.

Însă munca la brutar devenea din zi de zi tot mai grea. Era din ce în ce mai palidă și uneori i se părea că nu mai poate nici să respire. Într-o dimineață începu să sângereze și mama ei îi spuse să stea în pat până se face bine.

Janek se fofila des de la muncă, pentru a o îngriji pe sora lui. Îi aducea mâncare, apă, îi ștergea sudoarea și promitea să se roage pentru ea când se va duce la biserică. Lenka își dădu seama că era foarte bolnavă și că nu va mai putea să plece la Praga ca o femeie bogată, așa că îi povesti fratelui despre bărbatul din pădure, la care îi ducea zilnic pâine. Îi dădu acestuia și toate monedele de aur, punându-l să promită că nu le va păstra.

— Mi-a spus că dacă le păstrezi, atragi nenorocirea și a avut dreptate.

Acestea au fost ultimele ei cuvinte. Abia apucă să le rostească, închise ochii și muri.

Fratele ei fu îngrozit de cele auzite și se înfioră uitându-se la aur. Dar simțea o dorință arzătoare de a avea cele treizeci de monede, dându-și seama ce avere nemărginită reprezentau. Știa că acești bani îl vor face cel mai bogat om din împrejurimi. Așa că puse monedele într-o pungă din piele, pe care o ascunse înainte de a-i anunța pe părinți de moartea Lenkăi.

Curând după înmormântarea surorii lui, Janek scoase punga din ascunzătoare. Între timp se convinsese că nu din cauza aurului murise Lenka, ci din cauza muncii de la brutar. Cu siguranță, un om care dădea pe șapte pâini o monedă de aur avea legături cu diavolul, se gândi Janek, așa că se hotărî să ducă aurul la biserică, îl va stropi cu apă sfințită și va vedea dacă se înnegrește, cum auzise că se întâmplă.

Dar când intră în biserică și scoase monedele din aur pentru a le stropi, pe fundul pungii