văzu o lacrimă argintie, o adevărată lacrimă a diavolului! I se făcu frică și aruncă monedele, care se risipiră cu zgomot prin biserica goală. Apoi o luă la fugă cât îl ținură picioarele.

Dar voia să știe ce se întâmplase cu sora lui, așa că cercetă cu mare atenție drumul pe care ea îl parcurgea zilnic. Pe o tufă găsi fire de păr ale acesteia și ațe din rochia ei și astfel descoperi poteca secretă ce se pierdea în desișul pădurii.

Descoperi o colibă cu un coș uriaș, din care ieșeau vălătuci de fum. Pereții erau plini de grămezi enorme de lemne și prin ei răzbătea o căldură mai puternică decât răspândea vatra brutarului. În spatele colibei, Janek dădu de un bărbat cât un urs, care spărgea lemne cu un topor enorm. Nu putea fi altul decât cel descris de sora sa, dar îi strigă:

— Sunteți bărbatul căruia sora mea îi aducea pâine?

Își strânse pumnul în buzunar, dar nu spera să îi poată da bărbatului mai mult de o lovitură.

— Nu știu dacă era sora ta, îi răspunse omul despicând o bucată de lemn.

— Este moartă, îi strigă Janek.

Bărbatul se opri, puse toporul pe bucata de lemn, îl privi cercetător pe tânăr și apoi îi spuse:

— Deci ea a păstrat totuși monedele, așa-i?

— Da. Erau treizeci.

— I-am spus că aurul trebuie să circule. Trebuie să meargă din mână în mână. Nu trebuie păstrat și atunci o să fie bine. Cel care îl păstrează va pieri.

Pe Janek îl cuprinse o furie turbată, l-ar fi omorât pe loc pe bărbat, doar că nu știa cum, pentru că omul era mult mai înalt și mai puternic decât el, iar cuțitul pe care îl purta la brâu nu îi era de mare ajutor. Pentru a-și ascunde frica, se răsti la el:

— Ești în cârdășie cu diavolul, nu-i așa?

Bărbatul râse și îl întrebă:

— Îți este frică de diavol?

Atunci Janek făcu un salt înapoi, scoase cuțitul și strigă:

— Nu îmi este frică de nimeni. Nici măcar de dumneavoastră!

Bărbatul râse din nou:

— Cum te numești, tinere?

— Janek.

— Așadar Janek, zise bărbatul, ținând în mână uriașul topor. Să îți spun și eu cum mă numesc. Mă cheamă Mengedder și sunt alchimist. Știi ce este asta?

Janek nu știa să scrie și să citească, dar ciulea totdeauna urechile când se ducea la târg cu tatăl lui și aflase astfel multe lucruri pe care alții nu le știau.

— Știu foarte bine, ripostă el nevoind să treacă drept un prostănac. Alchimiștii sunt oameni care caută piatra filosofală, ca să facă aur.

În clipa în care rostea aceste cuvinte îl cuprinse groaza, pentru că începu să înțeleagă.

Bărbatul clătină din cap satisfăcut.

— Așa este. Doar că eu nu caut piatra filosofală, eu o am. Și nu încerc să fac aur, ci chiar fac aur. Am atât de mult aur, că nu mai știu unde să-l pun.

În timp ce vorbea, scoase din buzunar un pumn de taleri de aur, pe care îi aruncă indiferent pe pământ în fața lui Janek.

La aceste cuvinte și la vederea aurului risipit în praf, lui Janek i se păru că lumea se întoarce cu susul în jos. Culorile pădurii părură că se schimbă, verdele frunzelor se făcu mai verde, cenușiul și maroul arborilor deveniră mai întunecate și un sentiment înfiorător îi pătrunse în suflet, sentiment pe care nu îl mai cunoscuse.

— Dacă aveți atât de mult aur, de ce ne aduceți nouă nenorocire? De ce nu vă duceți la Praga, ca să trăiți ca un om bogat?

— Pentru că acolo nu pot să fac aur. Plus că trebuie să fiu aici, lângă minele de argint. Aici se găsește argint dur, din care se separă mai întâi argintul și apoi metalul fluid numit mercur. Pentru mineri este un reziduu. Dar eu fac aur din el.

Cuvintele bărbatului sunară dulce în urechile lui Janek și îl ispitiră irezistibil. Își dădu seama că va trebui să apeleze la toate puterile lui pentru a rezista în fața alchimistului.

— Spuneți că aveți atât de mult aur, că nu știți unde să îl mai puneți. De ce faceți și mai mult?

— Pentru că eu nu caut aur, ci altceva infinit mai valoros, răspunse bărbatul.

— Ce? se miră Janek, care știa că aurul era cel mai valoros dintre toate lucrurile.

— Privește-mă, îi ceru Mengedder, ce vârstă îmi dai?

Pe Janek îl surprinse întrebarea, dar îl privi și răspunse că ar fi de aceeași vârstă cu tatăl lui, care are treizeci și patru de ani. Sau este puțin mai tânăr.

— Atunci vezi ce vreau să spun, zise Mengedder, pe care răspunsul îl înveseli. De fapt am șaizeci și cinci de ani.

— Șaizeci și cinci? strigă Janek neîncrezător.

— Sunt născut în anul în care a murit regele Konrad, ultimul dintre Staufeni, spuse Mengedder. Eram tânăr când regele Rudolf de Habsburg l-a învins la Marchfeld pe regele Ottokar al Boemiei. Iar acum, după aproape o jumătate de secol, sunt încă tânăr. Pentru că munca aceasta cu piatra te menține tânăr. Piatra te umple cu energia ei, atât timp cât o slujești, și te ferește de boli și de moarte. Până acum nu am găsit alt mod de a o sluji, decât acela de a face aur.

Janek nu putea să scoată o vorbă de uimire. Pe de o parte simțea că trebuie să fugă de acest om, dar pe de altă parte nutrea o dorință nebună să afle mai mult, o dorință ce i se infiltra periculos în suflet, mai puternică decât el, așa că rămase pe loc.

Mengedder văzu că îl ademenea pe tânăr și zise:

— Eu aș avea nevoie de un ucenic, un ajutor la treburile mai grele. Faptul că mi-ai descoperit ascunzătoarea dovedește că ești isteț, că nu ești prost. Iar de vei încerca să mă ataci cu amărâtul tău de cuțit, am să îți rup mâna și am să te alung ca pe un câine râios. Sau poate devii ucenicul meu și mi te alături. Bărbatul zâmbi, apoi adăugă: Tu hotărăști. Ori vrei să preiei gospodăria